Sade Maia pe razor/Si citeste Kierkegaard!

Pentru tataia

2011-11-21T18:24:00.000+02:00

Care a intrat de azi intr-o alta dimineata.

RMGC, cianura si viata (de apoi)

2011-11-12T09:47:00.006+02:00

Incerc sa fac aici un rezumat al ultimelor actiuni legate de Rosia Montana pentru ca, in ultima vreme, toata povestea cu Rosia s-a precipitat foarte mult. Multumiri, pe aceasta cale lui Basescu, care (cacofonia e intentionata) si-a subestimat din nou alesii, crezand ca daca va spune pe toate posturile TV ca proiectul toxic cu cianuri al RMGC e necesar, lumea o sa-l si creada. Ghinion, efectul a fost invers: tot mai multi oameni au aflat de magaria asta si au inceput sa vocifereze. Public. Prin proteste, flashmoburi, comentarii in presa online, semnand zeci de mii de petitii, cerand stiri impartiale.

Asa se face ca, in ultimele saptamani, la Cluj si la Bucuresti a inceput o mica revolutie. Aproape zilnic, aici s-au organizat diverse evenimente pentru salvarea Rosiei Montane, majoritatea terminandu-se cu retineri ilegale din partea jandarmilor. Excesul lor de zel a culminat cu protestul impotriva cenzurii TVR-ului, din fata sediului televiziunii publice, unde jandarmii au ridicat o feroce si amenintatoare femeie care isi plimba catelul, au bruscat-o, au dus-o la duba si apoi la sectie, toate astea fara a-i spune motivul. Pentru ca acesta nu exista. Trebuia insa facuta o demonstratie de forta, pentru ca activistii sa bage la cap ce li se poate intampla daca mai continua cu “prostia asta”. Daca atitudinea asta abuziva vi se pare cunoscuta, nu doar vi se pare: era o practica obisnuita in perioada comunista.

Intorcandu-ma la actiuni, aseara, in Centrul Vechi din Bucuresti, s-au strans cam 150 de oameni pentru a se “sinucide simbolic in masa” cu cianura pe care Basescu si Boc vor sa ne-o ofere cu atata darnicie. Actiunea era programata pentru ora 20:00, asa ca ne-am indreptat ceva mai devreme spre strada respectiva, impreuna cu palcuri-palcuri de jandarmi. La ora 20:00, totul a mers conform planului: oamenii s-au prefacut ca beau din sticlute cu cianura sau ca inghit pastile de cianura, apoi s-au prabusit pe strada, cu lumanari aprinse pe piept. Totul in liniste, fara nicio vorba, pentru a evita alte conflicte inutile cu jandarmeria. Am stat intinsi timp de 3 minute, dupa care toata lumea s-a ridicat si a plecat acasa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. De data asta am fost niste copii egoisti, nu le-am dat jandarmilor nimic cu ce sa se joace, ne pare rau.

Tot ieri, la Cluj, aceeasi actiune a fost facuta de circa 400 de oameni, in ditamai piata, in vazul tuturor. Asta e perfect: avem nevoie de dezmortire, trebuie sa reinvatam sa cerem de-adevaratelea sa ni se respecte opiniile si dorintele. Mi-a placut mult ca atatia oameni au iesit din casa pentru astea 3 minute, ca sa arate ca cianura nu e deloc inofensiva - cum tot spune RMGC, ca cianura nu inseamna viata - cum sucesc ei mereu adevarul, ci inseamna, cel mult, viata de apoi. Aseara, am aprins o lumanare pentru vesnica ei pomenire, dupa ce va fi plecata dintre noi si dintre rosieni.

Credit foto: Costin Cretulescu

Diabetul e bun. Iti da curaj.

2011-09-23T20:14:00.005+03:00

Scriu acum dintr-un spital de pe langa Timisoara. E al nu stiu catelea in care ma aflu in astia 28 de ani. Am ramas singura in camera dupa niste rezultate de analize si o discutie cu doctorita. E unul din momentele alea cand ti se face liniste in cap, desi cumva iti vine sa si urli nitel, asa, de gust. E momentul ala in care te uiti in urma si tot ce iti e mai la indemana pe moment e sa faci contorizari: 25 de ani de diabet, aproximativ 30.000 de injectii, patru come, tratamente repetate cu laser la ochi, amnezii, comportamente urate din partea anumitor oameni din jur strict pe criteriul bolii.

Au fost si parti bune: prietenii de durata, invataturi, o anumita disciplina prinsa inca din copilarie, tabere in regim de spital, e adevarat, dar au fost totusi tabere cu alti copii ”de felul tau” si cu toata distractia inconstienta de care esti in stare cand esti mai mic.

Si mai e o parte buna: faptul ca toate acele contorizari negative de mai sus te calesc in timp. Te fac sa strangi din dinti. Si din ochi, atunci cand iti vine sa plangi. Chiar si atunci cand cireasa finala si oficiala de pe tort e ca nu ai voie sa faci propriii copii. Ca ”asta e, cel mai rational ar fi sa faci o adoptie”. Cel mai rational.

E o situatie in care, daca nu lasi intamplarile sa vina si sa treaca, e destul de simplu sa o iei pe aratura dupa cativa zeci de ani de boala. Sa nu te mai simti sigur pe tine, puternic, capabil. Sa nu mai ai incredere in reactiile propriului corp, in propria memorie, in starile interioare despre care nu mai stii daca se datoreaza spiritului tau sau vreunei substante lipsa din organism. Nimic nu mai e sigur.

Cu toate astea, faci cumva si treci peste. E ca pe front, trebuie sa fii acolo, atunci cand e nevoie. Nu ai cum sa iti lasi sacosa la rand, sperand sa iti faca altcineva treaba. Lasi totul sa curga prin sita si speri sa iti tii mintea limpede cat mai mult timp posibil de acum incolo. Alungi gandul ca la un moment dat vei fi total dependent de cineva. Alungi gandul ca tu nu esti ”normal”, asa cum au avut grija destui sa iti reaminteasca pana acum, desi ti-ai dorit toata viata sa fii.

E o lupta de fiecare zi, in cele mai mici detalii. Te face sa fii mai puternic, nu neaparat mai indarjit. Mai exigent cu tine si cu ceilalti. Cu toate astea, uneori e greu atunci cand nu vrei decat o familie a ta, o viata normala, iar cel de langa tine nu are curajul sa-ti ofere nici macar asta. Asa ca, din punctul asta de vedere, diabetul e bun: te face sa dobandesti un curaj calculat si de durata.

Tocmai de-asta n-as renunta la el. Tocmai de-asta am invatat sa renunt, in schimb, la cei lipsiti de indrazneala si optimism. Eu o sa merg inainte, incet, ca un fel de fiinta chitinoasa care rezista la orice, judecand cel putin dupa carapacea groasa. Despre lasi, nu sunt atat de sigura.

Kafka era politist?

2011-08-30T12:19:00.004+03:00

Din ciclul "Absurdul s-a nascut in Romania", sun azi la politie, ca sa ma lamureasca cineva legat de niste acte pentru cazierul judiciar. Naiva de mine se astepta sa ii raspunda direct o persoana din aia vie, articulata, care te poate ajuta cu raspunsuri in cateva secunde. Ei bine, aveam sa invat rapid ca nu.

De la sectia de politie nr. 14 (aflata, poate nu intamplator, pe strada Oitelor), imi raspunde un robot. Vocea feminina ma avertizeaza ca apelul e taxabil si ca pentru apel gratuit, sa sun la 112 (cum ar veni, "daca vreti sa va distrati gratis, incercati la fraierii aia de la Urgente, ca si-asa ne degreveaza pe noi de mai multe responsabilitati"). Acelasi anunt urmeaza apoi si in limbi straine, timp de vreun minut (poate ca nu sunasem degeaba, poate ca ipotetic imi intra si mie hotul in casa, dar ce atata adrenalina, mai bine te relaxezi nitel invatand engleza cu Politia Romana).

Apoi, robotul ma indeamna sa apas tasta 1 pentru informatii suplimentare legate de cazier. Apas entuziasmata. Nimic. Mai apas o data. Nimic, liniste totala. Nici salut, nici du-te-n doamne iarta-ma. Pur si simplu am ajuns la un capat mort. Inchid si reformez. Ascult din nou toata poliloghia taxabila, pentru ca in final sa apas tasta 4, ca sa vorbesc direct cu un politist. Dupa ce apas tasta 4, telefonul mi se inchide automat. Inchid si mai sun o data, fixata deja obsesiv pe tasta 4. Telefonul mi se mai inchide o data, la fel de automat. Pe scurt, nu am reusit sa aflu absolut nimic despre niste simple documente, nu am nici macar o explicatie pentru care o chestie atat de simpla devine atat de absurd de greu de rezolvat.

In concluzie, daca ai nevoie de ajutor, mai bine il iei pe hot si va duceti impreuna la o bere, sa va cunoasteti mai bine, decat sa pui baza pe o politie de doi lei. In sensul de "taxabila", desigur.

Foto: staupe.net

Mostenirea de "daca"

2011-06-10T00:35:00.005+03:00

Cred ca piticii se jucau elasticul cu firele din panza de paianjen. De fapt, desigur, incercam sa inlatur niste ganduri pe care nu voiam sa le mai mestec, inventand astfel tot felul de surogate care sa ma tina departe de ceea ce ma preocupa.

As fi vrut sa aflu, de fapt, de la ce distanta i se simtea caldura palmei si daca, apropiindu-mi si eu palma de a sa, intre ele s-ar fi creat un fulger globular mic si discret. Voiam sa stiu daca are limba neteda si care dintre cele patru gusturi ii place cel mai mult. Daca si persoanei asteia i se pare ca aluneca prea incet pe tobogan, franand fara sa vrea cu picioarele prea mari, neregulamentare. Daca a lins vreodata pietre, doar pentru a le vedea apoi in nuante mai vii. Daca viseaza colorat. Daca ii scapa cotul de pe masa atunci cand isi tine fata in maini si rade prea tare. Cat de repede respira in tacerea de dupa orgasm. Ce si-ar trece in testament. Daca stie sa fluiere cu degetele.

Daca are varful limbii despicat si daca stie cum, in timp, am invatat sa-i recunosc prin piele vibratiile pasilor, chiar inainte de a se ivi in raza vizuala.

Minunea sonora

2011-05-24T13:41:00.008+03:00

Sunt cativa oameni in care am incredere fara sa-i fi cunoscut. Printre ei se numara neconditionat Mihnea Maruta si randurile lui mereu concise, limpezi si calde. Un altul e Alexandru Tomescu, violonistul-minune.

Uneori am norocul sa primesc exact ce vreau. Am vrut sa merg la concertul lui Tomescu de la Sala Radio, in cadrul turneului Stradivarius pe care l-a sustinut prin toata tara. Biletele se epuizasera in doar cateva zile de la anuntare, deci nu parea sa mai fie vreo sansa sa intru in sala aia. Dar cand iti doresti ceva foarte mult, cumva lucrul ala o sa ti se intample, daca e benefic pentru tine. Chiar cu o zi inainte de concert, am castigat o invitatie.

In seara urmatoare, m-am asezat cu oarecare emotie la trei randuri de scena pe care urmau sa se auda o vioara Stradivarius si cele 24 de Capricii ale lui Paganini. Nu stiam la ce ar trebui sa ma astept si, cum doar foarte rar mi se intampla, nici nu am vrut sa ma documentez dinainte. Am lasat youtube-ul si articolele despre concertele anterioare pentru o alta ocazie, vrand doar sa gust surpriza, oricum ar fi fost ea.

Incerc sa imi aduc aminte care a fost ultimul concert la care sa fi plans. Nu reusesc. Nu am mai auzit pe nimeni care sa cante asa. Nu am stiut pana acum ca vioara se poate transforma intr-o fiinta umana, ca un om se poate completa cu ea asa incat sa fie clar ca lumina zilei ca nu mai e loc de nimic in sfera lor de yin si yang.

Jur ca am simtit cum vioara asta de 300 de ani se transforma uneori in ceva viu, iar ca Tomescu devine cateodata un instrument. Un instrument foarte fin, care vibreaza la cea mai mica atingere, un instrument alimentat de dragoste si de vointa.

Vioara e cu siguranta ceva viu. Are un suflet la vedere. La fiecare atingere a arcusului, din corzile ei iese un fum fin, un abur extrem de delicat, care se subtiaza sau se ingroasa in functie de cat de furios se plimba arcusul sau nu. Cu cat arcusul e mai pasional, cu atat sufletul viorii iese din ea mai mult.

Vioara inseamna curbe, solduri, linii dulci, foarte multa munca, atentie si migala, o grija obsesiva pentru detalii. Nu e o femeie, e mult mai mult de atat. Fara o dragoste incredibila intre ea si violonist, amandoi raman muti. Pe gandurile acestea a inceput Capriciul 21 – “Amoroso”, in care mainile lui din carne mangaie neincetat corpul ei din lemn.

Un Stradivarius e o minune. Procesul lung si laborios prin care un copac mare si greu, luat dintre ai lui, cei care raman in continuare sa se bucure de soare si de vant, ajunge sa se transforme intr-o cutie mica, fragila, care scoate niste sunete divine, e o minune. Felul in care el, violonistul, si ea, muza, lucreaza impreuna ca sa cante pe doua tonalitati in acelasi timp sau sa imite din doar cateva corzi sunetele unei fanfare, ale unui cimpoi sau ale rasului unui diavol, e o minune.

Lemnul se transforma ca un copil sub influenta multor maini care il masoara, il taie la milimetru, il sculpteaza, il slefuiesc, il lacuiesc, il catifeleaza. Pregatirea viorii e nu un ritual al mecanicii, ci al sufletului. Fara un maestru care s-o stapaneasca insa, s-o inteleaga, s-o struneasca, s-o iubeasca, sa ii transfere ceva din el iar el, la randul sau, sa primeasca inauntru particulele de lemn lacuit, nu poate exista creatie.

Creatia e ceva divin. Gandeam asta la sfarsit, in aplauzele care au tinut, probabil, aproape un sfert de ora. Nu aveam cum sa ma insel, nu avea cum sa nu fie asta concluzia serii. Macar doar pentru faptul ca, in timp ce eu incercam sa-mi inghit nodul din gat, batranul de langa mine mi-a strigat fericit, aplaudand, “E pur si simplu dumnezeiesc!”.

Capriciul 24, Paganini

Surse foto: audreystonephotography.blogspot.com, miglo.net, houghviolins.com, tarisio.com.

Cinematografe din alt film

2011-03-29T18:48:00.007+03:00

Ca şi “pelicula” de imagini şi experienţe care alcătuiesc amintirile, deci şi identitatea ta ca fiinţă, la fel se întâmplă şi în cazul unei “fiinţe” mai mari, Bucureştiul. Identitatea lui culturală se măsoară şi prin clădirile sale ridicate înainte şi în timpul perioadei interbelice, dar şi prin evenimentele mondene de mai apoi, de care bucureştenii cu ştaif se bucurau de fiecare dată când ieşeau la promenadă, la teatrele de vară sau la cinema.

În perioada interbelică, Bucureştiul a fost unul dintre cele mai prolifice oraşe europene din punct de vedere cultural. Cei care au prins acele vremuri îşi amintesc bulevardele inundate la sfârşit de săptămână de valuri de oameni ieşiţi la un alt fel de “clubbing”: în loc să vâneze cluburile şi mall-urile, băteau centrul în căutarea unei piese de teatru, a unei reprezentaţii în aer liber, dar mai ales a unui film.

Cinema Feroviar - în trecut

Asta fiindcă, în trecut, bucureştenii aveau şi de unde alege: circa 20 de cinematografe de stat, printre care Aurora, Flamura sau Drumul Sării, erau răspândite în tot oraşul. Din cauza cutremurelor, incendiilor sau pur şi simplu a indiferenţei autorităţilor, în zilele noastre poţi număra pe degetele de la o mână sălile de film rămase în picioare. Acestea încă mai păstrează o istorie de zeci de ani, deşi se află într-o stare deplorabilă. Din unele, precum Popular sau Griviţa, au mai rămas doar nişte pereţi căscaţi, fără tavan, podele şi geamuri, afişând un fel de glorie tristă a unei perioade în care oamenii se înghesuiau la cozi interminabile pentru a-şi vedea actorii preferaţi.

Cinema Feroviar - azi

Azi, sălile care au supravieţuit regimului post-decembrist – Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria - sunt un fel de glumă pe lângă cinematografele din mall-uri. Friguroase, sărăcăcioase, cu scaune incomode şi sonorizare slabă, se luptă să supravieţuiască în ciuda lipsei de fonduri necesare renovărilor. Altele, situate central, precum Patria, au avut parte de o soartă ceva mai bună, beneficiind de mai mulţi spectatori şi de câteva îmbunătăţiri.

În ciuda condiţiilor pentru care nu foarte mulţi sunt dispuşi să se „sacrifice”, în aceste vechi săli se organizează uneori festivaluri de film, „perfuzii cu sânge proaspăt” din punct de vedere financiar, aducând venituri necesare supravieţuirii.

Iar acum urmează porţia de idealism. :) E adevărat că nu putem influenta alocarea de fonduri pentru renovări. Putem însă să vizităm sălile Corso, Europa, Patria, Scala sau Gloria cu simpatie, ca pe nişte rude în vârstă în casa cărora, deşi miroase a naftalină, regăsim o atmosferă aflată pe cale de dispariţie. Putem să plătim mai des câte un bilet nu doar pentru a vedea filme clasice, ci şi pentru a ajuta aceste cinematografe să meargă mai departe. Câteva detalii despre două astfel de venerabile săli:

Gloria (demult apusă)

La Gloria, cinematograful din Titan construit acum 40 de ani, se vine musai cu nostalgia la purtător, cu punga de pufuleţi şi cu Brifcorul în rucsac, pentru că sala asta e încremenită în timp. Practic, te aştepţi în orice moment ca cineva să-ţi ofere o bragă sau o îngheţată ambalată ca un pachet de unt, având în vedere că mobilierul, doamnele de la ghişeu, afişele, ce să mai, locul pe de-a întregul pare oprit într-o atmosferă de acum 20-30 de ani. Cu toate că aici rulează un singur film de patru ori pe zi, o vizită la Gloria e o experienţă pe care n-o uiţi prea uşor, recomandată mai ales oamenilor care ştiu cum arătau cinematografele înainte de Revoluţie şi care, nu în ultimul rând, au simţul umorului. Sincer, nici nu mai contează la ce film mergi, pentru că Gloria merită vizitat mai ales pentru atmosfera prăfuită şi extrem de simpatică. Nişte investiţii cu cap l-ar putea retransforma într-un cinema respectabil, având în vedere că poate adăposti 500 de spectatori, în medie de două ori mai mult decât un cinematograf de mall.

Intrarea în Europa

In cinema Europa mai precis, cel de pe Calea Moşilor, care a avut parte de o soartă ceva mai bună. Sala e mai curată şi arată mai bine decât Gloria, chit că are o capacitate mai mică, de 274 de locuri. Faptul că se află într-o zonă mai apropiată de centru îl transformă într-un loc bun pentru găzduirea festivalurilor, ceea ce nu înseamnă totuşi că în restul timpului spectatorii se înghesuie la film. Păcat, pentru că biletul e mai mult decât accesibil, având tarif unic de 5 lei.

Pentru că deja m-am lungit prea mult, nu mai vreau să adaug decât că cinematografele de epocă sunt mărturii ale unor vremuri trecute, extrem de importante pentru memoria oraşului. Distrugerea sau abandonarea lor echivalează, din punct de vedere al identităţii, cu un bolnav de Alzheimer căruia i se şterg progresiv amintirile despre sine, prietenii şi familia lui: reperele îi dispar rând pe rând, ajungând în final să nu mai ştie cine e. Ajungând adică, în final, extrem de vulnerabil, fără nicio capacitate de discernere şi de apărare concretă împotriva evenimentelor din afară. Fără renovarea sălilor de cinema, de teatru sau a teatrelor de vară, fără conservarea acestor minime dovezi ale trecutului, Bucureştiul e într-un real pericol de a se îmbolnăvi de Alzheimer cultural. Am mai menţionat că, odată instalată, boala asta merge până la capăt şi că nu e tratabilă?

Credite foto: romaniafilm.ro, rezistenta.net

Rosia Montana, 1880 de ani de istorie si petrecerea de dupa :)

2011-02-04T18:46:00.003+02:00

Duminica, 6 februarie, incepand cu ora 16:00, Clubul Taranului gazduieste „Ziua Rosiei Montane”, un eveniment organizat de catre Asociatiile Bucuresti si Alburnus Maior cu ocazia implinirii a 1880 de ani de la prima atestare documentara a Rosiei Montane. Acest eveniment se desfasoara simultan cu altele similare in 15 orase din Romania.

Pentru a sublinia importanta conservarii patrimoniului cultural al Rosiei Montane, dar si pentru a atrage un semnal de alarma asupra pericolului mineritului cu cianuri, la eveniment se va difuza in premiera documentarul „Alethea – amintiri din viitorul Rosiei Montane”.

Documentarul, realizat de Petra Holzer şi Ethem Ozguven, prezinta situatia localitatii miniere Bergama (Turcia): compania Eurogold începe exploatarea aurului cu cianura, oamenii sunt dati afara din propriile case, solul este otravit, autoritatile capituleaza. Este o realitate care seamana izbitor cu cea de la Rosia Montana.

O alta proiectie de documentar va fi cea a “New ElDorado”, in regia lui Tibor Kocsis. Filmul, premiat la numeroase festivaluri internationale, prezinta povestea locuitorilor din Rosia Montana in urma actiunilor pe care compania Gabriel Resources le-a demarat aici in vederea unui proiect de exploatare miniera pe baza de cianuri.

De asemenea, evenimentul va include o prezentare despre importanta patrimoniului istoric si cultural al Rosiei Montane, realizata de Asociatia Studentilor la Istorie “Dacia”.

Nu va lipsi vernisajul expozitiei foto “Rosia Montana – ieri si azi”, in care vor fi prezentate 30 de fotografii actuale si de arhiva. Imaginile prezinta peisajele, oamenii, cladirile si traditiile Rosiei Montane, de acum mai bine de 50 de ani si pana in prezent. Fotografiile actuale sunt realizate de Iulian Ignat, Emanuel Tanjala si Calin Capros.

Seara se va incheia cu doua concerte: The dAdA (indie) si Partizan (rock). Evenimentele sunt organizate pro-bono, iar intrarea este libera.

De asemenea, Ziua Rosiei Montane va fi transmisa pe internet prin live streaming, incepand cu ora 16:00, la adresa www.livestream.com/ziuarm.

Tot pe 6 februarie, intre orele 13:30 si 15:30, Asociatia Eco-Civica si alte ONG-uri vor organiza un miting pentru salvarea Rosiei Montane. Mitingul se va desfasura pe traseul Piata Roma (Statuia Lupoaicei) - Universitate - Piata Romana - Muzeul Taranului.

Programul complet al evenimentului:

16:00 – 16:15 Prezentare a istoriei Roşiei Montane

16:15 – 17:45 Proiecţie film: Noul El Dorado

17:45 – 18:30 Proiecţie film: Alethea

19:00 – 19:30 Vernisaj foto şi prezentarea evenimentului pentru presă

19:30 – 20:30 Concert: The dAdA

21:00 – 22:00 Concert: Partizan

Va asteptam cu drag!

New ElDorado + Alethea. Duminică, 6 februarie, ora 16.30

2011-02-04T18:43:00.000+02:00

În 2000, la uzina "Aurul" din Baia Mare, se spărgea un iaz de decantare. Au curs atunci tone de steril cu cianură şi metale grele în Dunăre şi apoi în Tisa, pe teritoriul Ungariei. A fost unul dintre cele mai grave accidente ecologice din Europa, distrugând nu doar un întreg ecosistem pe teritoriul maghiar, ci şi încrederea că un astfel de dezastru nu s-ar mai putea repeta. S-a repetat după fix 10 ani. În toamna lui 2010, la Kolontar (Ungaria), 9 oameni au murit şi 120 au fost răniţi din cauza unei scurgeri masive de reziduuri cianurizate. Poluarea s-a extins până în Dunăre, pe teritoriul românesc.

Cianura e inofensivă, nu-i aşa? Nu, chiar dacă de asta încearcă să ne convingă şi compania româno-canadiană RMGC, care insistă de 14 ani să deschidă proiectul minier pe bază de cianuri de la Roşia Montană.
Regizorul Tibor Kocsis a făcut un documentar despre această poveste: "New ElDorado" prezintă viaţa sătenilor care au rămas în Roşia Montană, în ciuda presiunilor. Aici sunt rădăcinile lor. Aici le sunt îngropaţi morţii, aici merg în bisericile vechi de peste două secole, aici sunt munţii cu monumente naturale şi galerii miniere romane, vechi de 2000 de ani. “Sunt trei lucruri care nu se vând niciodată: casa părintească, biserica şi cimitirul. Şi compania n-a înţeles treaba asta", spune, în film, dl. Zeno, unul dintre cei mai aprigi oponenţi ai proiectului RMGC.

E normal să nu înţeleagă. Pentru corporaţie nu contează distrugerea unor monumente unice în Europa, nici a celei mai vechi aşezări româneşti şi nici a celor patru munţi care înconjoară Roşia Montană. Contează doar cele 300 de tone de aur şi cele 1.600 de argint pe care vrea să le extragă, lăsând în loc un lac imens de cianură şi un peisaj selenar. Este un pariu din care România iese masiv în pierdere, oricum am lua-o: financiar, ecologic sau cultural.

Cei care şi-au vândut casele, regretă acum şi vor să se întoarcă, însă nu mai au unde. Cei rămaşi s-au împărţit de-a lungul anilor în două tabere. S-au dezbinat familii, s-au vândut şi strămutat morţi (până şi viaţa de după moarte are un preţ), iar mulţi oameni au murit de inimă rea. Nu e o poveste. Este o realitate pe care roşienii o trăiesc de aproape 15 ani.

Aceeaşi realitate o trăiesc şi locuitorii din Bergama, o zonă din Turcia vestită pentru două lucruri: vestigiile antice excepţionale ale Pergamonului şi conflictul de 20 de ani cu o companie minieră canadiano-australiană. Povestea lor e prezentată în documentarul "Alethea": în 1989, compania Eurogold începe un proiect pe bază de cianuri în Bergama, otrăveşte pământul, animalele mor, iar cazurile de cancer se înmulţesc rapid. Angajaţii companiei sunt obligaţi să înoate în lacul de cianură şi să bea din el în faţa presei. Unul dintre angajaţi povesteşte că, un an mai târziu, e diagnosticat cu cancer şi concediat. Localnicii organizează proteste în continuu: nu vor cianuri, exproprieri sau boli incurabile. Deşi până şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a dat dreptate în 2006, compania continuă şi azi să distrugă zona. Ar putea fi nişte "amintiri din viitorul Roşiei Montane".

Vino să afli mai multe despre pericolele mineritului cu cianuri şi despre Roşia Montană. Vino să vezi ambele documentare pe 6 februarie, de la ora 16.15, la Clubul Ţăranului, în cadrul Zilei Roşiei Montane, când îi aniversăm cei 1880 de ani de atestare istorică. Ca bonus, dezbateri, expoziţie foto cu imagini de arhivă şi două concerte cu The dAdA şi Partizan. :) Totul, cu intrare liberă.

Foto: Dokweb.net, Nacikaptan.com, Călin Capros, Alina Mușătoiu, Iksv.org

Portretul luptătorului la tinerețe (cronică de film)

2011-01-07T11:47:00.003+02:00

La Revoluţie aveam şase ani. Din precauţie, părinţii mei n-au vorbit niciodată despre Ceauşescu în prezenţa mea, aşa că atunci nu am priceput de ce a fost omorât. Mai târziu am realizat însă că perioada comunistă era o etapă atât de importantă, încât până şi o biată discuţie în contradictoriu asupra ei putea să strice prietenii vechi, relaţii.

Am simţit apoi nevoia să aflu mai multe, să înteleg de unde a venit toată suferinţa aceea care i-a făcut pe oamenii din decembrie ’89 să nu le mai pese că vor fi împuşcaţi sau călcaţi de tancuri. Citind, auzind tot felul de poveşti, aveam mereu senzaţia că aflu despre un Rău fascinant, o forţă suficient de puternică încât să te poată transforma din om, în neom. Atât de simplu. Deveneai altceva. Nu altcineva, pentru că referindu-te la o persoană, trebuie automat să te referi la o conştiinţă. Şi nu era cazul Oamenilor Noi.

Cu toate astea, tot nu înţeleg cum de comunismul e, mai nou, un soi de banc. Nu înţeleg cum de Ceauşescu e perceput de către adolescenţi nu ca un dictator, ci ca un “un tip mic şi grăsuţ, care nu arată prea bine” (citat din trailerul realizat de Marian Crişan pentru filmul “Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”). Înteleg că a merge mai departe şi a-i întreba pe cei născuţi după ’89 despre Gheorghiu-Dej, Ana Pauker sau Bodnarenko sunt nişte glume bune. Mi se pare cu atât mai greu de înţeles, cu cât foamea, crimele, lagărele, bătăile, abuzurile, lipsa posibilităţii de informare şi de exprimare, toate lucrurile astea s-au întâmplat acum câteva zeci de ani, nu sute, nu mii. Sunt aici, după colţ, uşor prăfuite şi, din păcate, poate agasante pentru cei născuţi după ’89.

Din cauza asta, m-am bucurat mult când am aflat de “Portretul luptătorului la tinereţe”. E povestea mai puţin cunoscută a Grupului Carpatin Făgărăşan, grupare de rezistenţă anticomunistă condusă de Ion Gavrilă Ogoranu şi alcătuită mai ales din studenţi. Tinerii (sau “bandiţii”, cum îi numeau organele Securităţii) s-au împotrivit comunismului timp de aproape 10 ani, ascunşi în munţi. De-a lungul timpului, după ce toţi membrii au fost omorâţi sau capturaţi, Ogoranu a continuat să se ascundă de Securitate timp de aproape 30 de ani.

S-au spus multe despre film: că durează mult peste limita răbdării (2,5 ore), că actorii nu sunt convingători (merită însă lăudaţi Ion Constantin şi Mihai Bendeac, în roluri secundare, pentru portretizarea extrem de convingătoare a membrilor Securităţii), că acţiunea nu e coerentă (regizorul Constantin Popescu a avut, într-adevar, bătăi de cap cu sintetizarea documentelor de arhivă dintre 1945 şi 1965 pe care le-a studiat pentru acest film). Dacă mă întrebi însă pe mine, filmul merită văzut din mai multe motive:

în primul rând, pentru a învăţa despre existenţa acestui grup anticomunist, hăituit în permanenţă de Securitate (se spune că în perioada 1947-1960, cât au existat aceste grupuri de rezistenţă, Securitatea şi-a mobilizat cele mai numeroase şi bine pregătite forţe). Nu mai puţin important a fost faptul că au rezistat foarte mult timp foamei, setei, frigului şi dorului de familie, grupul lui Ogăranu trăind în munţi 7 ani;
apoi, pentru prezentarea brutală, dar sinceră, a metodelor “de convingere” securiste (simţi direct în carne scena smulgerii dinţilor şi unghiilor unui partizan care nu voia să ofere informaţii despre grup. La fel, scena în care mama altui partizan, abia împuşcat în faţa ei, îşi strigă fiul mort cu “Puiul mamii!”, strigăt urmat doar de zgomotul din ce în ce mai îndepărtat al cizmelor securiştilor, e zguduitoare);
nu în ultimul rând, oricât de patetic ar suna, pentru faptul că aminteşte de nişte concepte uitate: onoare, loialitate şi tărie de înger, acel înger care te ajută să faci uneori lucruri dure, de care nu te credeai în stare, dar al căror scop e pur şi corect. (De aici şi citatul lui Rainer Maria Rilke, care deschide filmul: “Orice înger e înfricoşător”);
adaug, la final, peisajele incredibile – munţii, luncile, pajiştile, pădurile, lacurile, lanurile de grâu cu maci care reuşesc, toate, să te mai îmblânzească după atâta sânge scurs şi după toată teama care, de-a lungul filmului, se instalează încet-încet şi în tine: „Oare cine o să-i mai trădeze de data asta? Cum o să moară următorul?”.

Poate nu e un film realizat perfect, dar e musai de văzut pentru subiectul pe care îl tratează (dacă nu mă înşel, e chiar primul film românesc făcut pe tema rezistenţei anti-comuniste). În plus, „Portretul luptătorului la tinereţe” e doar prima parte din trilogia „Aproape linişte”, următoarele doua filme prezentând povestea Elisabetei Rizea, o altă luptătoare împotriva comunismului, respectiv a fraţilor Arnăuţoiu şi a grupului de partizani „Haiducii Muscelului”.

Dacă nu ai apucat să îl vezi la cinema, filmul e difuzat luna asta de HBO, pe 10 ianuarie (ora 01:40) sau 27 ianuarie (ora 21:30).

Fotografii de pe www.portretulluptatorului.ro

Trailer ”Portretul luptătorului la tinerețe”

"Cand nu stii unde te afli, esti chiar in mijloc"

2010-12-06T00:42:00.003+02:00

Oare ce se intampla atunci cand vrei mult, foarte mult? Cand nu poti sa te opresti, cand nu vrei decat sa te pui in cap, indiferent ca vorbim de drogat cu idei, alcool, carti, filme, iarba, calatorii, orice fel de "narcotic". De unde vine nevoia asta si de ce nu exista nimic care sa o calmeze, decat poate timpul? Explicatiile pisicanalitice conform carora incerci sa acoperi o alta lipsa nu sunt de ajuns. Pentru ca, de fapt, asta e problema, nimic nu pare sa fie de-ajuns.

Imi place, da

2010-10-24T15:42:00.002+03:00

Imi place de revista, imi place sa dau cu texte la gioale nesimtitilor (imi pare rau, la box nu ma pricep), imi place supa asta cu mult tarhon si de Mimi si de puiul de cactus caruia astept sa ii dea mustatile. Si nu in ultimul rand,

Iubeşte şi fă ce vrei pentru celălalt (cronica de film)

2010-10-23T00:22:00.006+03:00

În spatele zidurilor de la centrul de recuperare psihiatrică de la Călugăreni e o lume alb-negru, ordonată, aproape monastică. Aici, în curtea goală şi gri, unul dintre pacienţi, aşezat pe o scândură, mută zilnic pietre dintr-o grămăjoară în alta. Un altul, îmbrăcat în costum, mătură insistent treptele capelei, în fiecare dimineaţă, ca într-un ritual. Rar vezi oameni plimbându-se prin curte. Sunt singurele pete de culoare în acest loc limitat de garduri, cimentat şi pustiu ca o lume modernă. E linişte mereu, doar când nu se aude câte un râs ciudat şi singuratic. E un univers redus la strictul necesar, simplificat până la zen. Însă doar în aparenţă.

Poate ne place să ne credem speciali doar pentru că putem merge drept, mânca singuri, lucra la birou şi claxona zi de zi în lumea noastră mică. Vom vedea însă că, oricât de absurde ne par la prima vedere purtările celor internaţi la Călugăreni, ele nu sunt decât nişte mantre, nişte ritualuri dătătoare de echilibru, pe care şi noi, cei “normali”, le respectăm zi de zi, doar că sub altă formă. Indiferent că ne referim, să zicem, la mutarea unor pietre dintr-o parte în alta - în cazul lor sau la ştergerea obsesivă a prafului de pe televizor - în cazul nostru.

Pe măsură ce te acomodezi cu acest univers, diferenţele dispar rând pe rând, ba apar chiar şi lecţiile. Lumea pacienţilor şi cea a “societăţii normale” sunt legate ombilical, iar aceste legături invizibile sunt cele care ţin de fapt laolaltă toate fiinţele vii: grija, lumina, iubirea. De aici, şi titlul documentarului – “Nu te supăra, dar...”, o expresie politicoasă folosită constant de unul dintre pacienţi atunci când îşi exprimă dezacordul profund faţă de părerea intelocutorului lui.

Avem multe de învăţat, de exemplu, de la Abel. Are oligofrenie şi e internat de 20 de ani, dar starea lui e suficient de bună cât să îi poată ajuta pe alţi pacienţi: îi spală, îi hrăneşte, îi schimbă cu aceeaşi devoţiune în fiecare zi. Când plouă, priveşte cuminte pe geam şi uneori zâmbeşte cuiva invizibil. Sincer, în lumea lui, ca un fel de sfânt.

Ocsy şi Alexander se plimbă zilnic prin curte şi au discuţii lungi. Amândoi sunt schizofrenici şi sunt siguri că au puteri speciale. Cred că pot opri ploaia, însă fiecare prin metode diferite: Ocsy vorbeşte cu Dumnezeu; ştie că e doar “un fir de iarbă pe lumea asta” şi că omul, fără credinţă şi ajutor divin, nu poate face nimic. Pe de altă parte, Alexander se descrie drept “un om de ştiinţă”. Mănâncă miere de albine, cacao şi alune, iar asta îi dă energie, aşa încât să modifice undele Alpha, Beta şi Omega, să alunge norii şi să oprească ploaia de unul singur. E “un supraom” care se bazează pe raţiune şi care nu îşi pierde timpul cu detalii nedemonstrabile: “Eu cred că dupa moarte, si sufletul moare”.

Discuţiile interminabile în contradictoriu ale celor doi nu au niciun rezultat, în afară de a-i despărţi într-un final. Sună cunoscut? Poate fără să fie conştienţi, Ocsy şi Alexander sunt şi ei parte dintr-un conflict care durează de sute de ani (religie versus ştiinţă). Ironic sau nu, în el ne zbatem şi noi, cei din lumea pe care o credem mult mai evoluată decat cea din curtea strâmtă de la Călugăreni. Suntem făcuţi din acelaşi aluat, avem aceleaşi temeri şi întrebări. Diferenţele însă sunt liniştea, inocenţa şi mai ales iubirea pe care o emană persoane ca Ocsy sau Abel. Or fi nebuni, dar nu-s smintiţi. Aici, liberul arbitru nu se mai bazează pe raţiune, ci pe acel instinct uman, pe acele legături invizibile de care vorbeam mai sus. Aşa că citatul Sfântului Augustin de la începutul filmului, “Iubeşte şi fă ce vrei”, nu poate aduce decât un mesaj bun. La Călugăreni, “Fă ce vrei” se traduce prin “Fă ce vrei, dar fă-o într-un fel cuminte, pentru celălalt”, ceea ce poate n-ar fi rău de reţinut şi pentru minţile luminate ale oraşelor electrificate.

Filmul poate fi văzut gratuit aici, pe baza unui simplu cont (e-mail şi parolă).

Pofte de mare

2010-10-22T23:40:00.005+03:00

Mare vazuta pe frig de toamna, bors de peste intr-o cherhana pustie in care chelnerul isi schimba treningul special pentru tine, niste cetati vechi de secole bune, niste peisaje de nu poti decat sa taci si sa privesti, tort pe plaja goala si lista pentru care nu ma las de Vadu, Corbu si imprejurimile lor poate continua.

Veniti de faceti lumina

2010-10-15T13:12:00.002+03:00

Degeaba a fost Timisoara primul oras electrificat din Europa, ca tot Bucurestiul e mai tare chiar si acum, dupa mai bine de 100 de ani de la maretul eveniment.

Nu stiu cand ati ajuns ultima oara la statia RATB de la Unirii, cea care e fata in fata cu Mc Donald’s, peste parc, dar ieri seara, cand m-am dus acolo si am ajuns in fata tonetei de bilete, surpraiz! Doamna dinauntru statea romantic si rupea bilete la lumina unei lumanari rosii. M-am uitat in jur, nu ningea si nici Hrusca nu se auzea din difuzoare, asa ca ma uit mai bine prin geamul ghiseului si vad o foaie de mate scrisa cu pixul: “Toneta fara curent electric”.

Ma uit iar la doamna imperturbabila, urmeaza un moment suprarealist de descumpanire, dupa care o intreb:

- Nu va suparati, de cand stati fara curent?

- De o luna.

- ?!?

- Dar de ce va intereseaza?

- De curiozitate, ca vad ca stati la lumanare. N-ati facut vreo plangere, o sesizare, ceva?

- Ba da, dar... (si a dat din umeri). Asteptam, ce sa facem?

M-am uitat din nou lung la lumanarea rosie si i-am urat bafta. A busit-o si pe ea rasul. Ii convine sa rada, ca doar la iarna, in felul asta, o sa aiba si caldura, nu doar lumina.

Am incheiat relatarea din centrul Bucurestiului, capitala europeana a Romaniei, membra UE, anul 2010, secolul XXI. Repet, secolul XXI.

Poza de aici.

A venit toamna, acopera-mi cartile cu ceva

2010-10-14T17:44:00.001+03:00

Via Mihnea Maruta

Pool party :)

2010-10-14T17:41:00.002+03:00

Hm.

2010-10-11T11:24:00.003+03:00

Tears of Gaza

2010-10-08T14:04:00.005+03:00

Sunt filme carora le pui un semn, ca unei carti, ca sa poti sa revii la ele de cate ori ai chef. Sa le vezi de zece ori, sa le inveti pe de rost, pentru ca te imbogatesc si te fac sa te simti bine. Nu e si cazul recent lansatului documentar “Tears of Gaza”. Iar asta nu pentru ca nu ar fi un film extraordinar, ci pentru ca il simti cum te invadeaza organic, fara sa-i dai voie. Il simti in palpitatiile pe care ti le dau imaginile violentelor israeliene, in lacrimile pe care incerci sa le ascunzi la vederea copiilor impuscati sau scosi de sub daramaturi, in tresaririle pe care ti le produc exploziile rachetelor aruncate peste Fasia Gaza.

“Tears of Gaza” e probabil cel mai direct si grafic documentar despre situatia Fasiei Gaza, vazut prin ochii a trei copii care si-au pierdut parintii in timpul bombardamentelor. Timp de 90 de minute, prin marturiile si imaginile recente (filmate intre 2008 si 2009) si foarte putin editate, vei vedea ce nu ti-a aratat niciun post TV: rachete care distrug locuinte intr-o clipita, strazi sufocate de fumul bombelor cu fosfor incins, destinat sa iti mutileze corpul in cateva secunde, cadavre de copii si animale peste care oamenii alearga ingroziti, cautand un adapost, sugari impuscati cu buna-stiinta de la mica distanta. Peste toate astea, in scurtele momente de liniste dintre bombardamente, se asaza valul incetosat al vietii de zi cu zi dominate de saracie, de lipsa apei potabile, a curentului, a alimentelor, a hainelor si medicamentelor. Lipsa cea mai dureroasa este insa cea a celor dragi: soti, copii, parinti, frati. Nimeni nu scapa. Nimic din ce e viu nu trebuie sa ramana in picioare. E un calcul simplu, care dureaza de prea multi ani si care nu tine cont nici macar de tinerii care cresc inhaland doar miros de moarte, ajungand sa o considere ceva normal: “Chiar daca ne-ar da lumea toata, nu i-am ierta!”, spune unul dintre copiii intervievati.

Desi nascut din sange si violenta, “Tears of Gaza” a fost un copil dorit, pentru a carui venire pe lume “mama” lui (regizoarea norvegiana Vibeke Løkkeberg) a muncit foarte mult. Neputand avea acces direct in Fasia Gaza, Løkkeberg a platit cativa jurnalisti palestinieni pentru a intra in mijlocul actiunii si a filma cat de mult material posibil. I-a invatat tehnici speciale de filmare pentru documentar, le-a dat sfaturi prin telefon in timp ce ei se aflau de o parte a zidului, iar ea, de cealalta, a insistat ca acestia sa nu opreasca filmarea atunci cand copiii pe care ii intervievau incepeau sa planga la amintirea experientelor traite. De asemenea, regizoarea a obtinut filmari chiar de la unii locuitori ai Fasiei Gaza (nedorind sa dea nume, bineinteles), pe care le-a inclus in documentar alaturi de materialul filmat de jurnalisti si de cateva imagini de arhiva.

Uneori, actiunea filmului e dezlanata. Scenele se rup fara sens, ritmul incetineste fara o explicatie anume. Pare ca urmeaza traseul unui om beat. E de fapt traseul lipsit de logica al oricarui razboi. Al oricarei actiuni care duce la moartea copiilor si femeilor, a celor care nu au nicio legatura cu sminteala distrugatoare a armelor si intolerantei si care doar le suporta consecintele. Tocmai din cauza asta, desi este extrem de deranjant, aproape devastator din punct de vedere emotional, “Tears of Gaza” e, in schimb, un film necesar.

Trailer

Foto de aici

Un pic de Canada

2010-10-04T20:54:00.006+03:00

Culori de toamna

Toronto noaptea

Montreal vazut de pe Mont Royal

Cascada Niagara

Algonquin Park

De ce (o sa mai) merg la Fanfest

2010-08-20T00:07:00.000+03:00

Sarah sta in spatele unui stand cu gentute colorate, branza organica si borcane cu gem. A venit din Marea Britanie si e la Fanfest impreuna cu partenerul ei, Douglas, din Scotia. Momentan, stau in Cluj si au venit la Rosia Montana ca sa isi vanda produsele la targul handmade. Au 50 si ceva de ani, vorbesc tare, pun intrebari in continuu, rad mult, sunt vii. Cu ei, ma simt ca in liceu. Dupa terminarea Fanfestului, inainte de a ne desparti in Cluj, ma iau in brate si facem schimb de mailuri. A doua zi, chiar imi scriu.

Alex a vazut, pana la cei 25 de ani pe care ii are, aproape toata Europa. Stie mai multe lucruri decat majoritatea profilor mei octogenari din facultate si face glume misto. Se pregateste sa se intoarca in Norvegia, la masterul de „Green Technologies”, insa pana atunci a venit la Rosia Montana. Mergem peste tot – la galeriile romane, la cariera Cetate, la Tauri, la concerte. Schimbul de telefoane l-am facut inca din timpul Fanfestului, asa ca, dupa terminarea festivalului, stabilim urmatoarea intalnire: de data asta in celalalt colt al tarii, la mare. Asa ca, acum cateva ore, tocmai ce l-am lasat undeva in Corbu, dupa ce ne-am prajit la soare toata ziua.

Edward vine din Statele Unite, sta in Cluj, e ecologist convins si voluntar al programului international Peace Corps. A venit la Fanfest si am stat putin de vorba, pe drum spre Taul Brazi. Mi-a zis, in romana, ca ii place mult aici. Colegul lui, implicat si el in programul „Peace Corps - organic farming”, vine tocmai din Canada – Montreal. Zice, cu jumatate de gura, ca nu e mandru de faptul ca tocmai tara lui e implicata intr-un proiect asa de controversat. Poate tocmai de asta se si afla la Fanfest. La urma urmei, vorba lui Eugen David, „in Canada mai sunt si oameni buni”.

Cam in felul asta sunt cei care vin la Rosia Montana si cam asa sunt amintirile pe care ti le lasa. Colorate si moi. Si, apropo de „oameni buni”, nu am vorbit inca de Eugen David, de dl. si d-na Szabo, de Andrei Gruber, de d-na Estera, Calin si multi altii. Sunt cei care stau pe baricade acolo, zi de zi, in Rosia Montana. Care rezista aberatiilor legalizate cu voia autoritatilor locale si a celor de la Bucuresti, presiunilor psihologice, mizeriilor suflate cu aur. Pentru ei am avut Fanfest anul asta. Pentru ca speram ca mizeriile sa inceteze, iar ei sa isi poata duce viata inainte, normal, cu mulsul vacilor seara, stransul fanului in capite, gatitul acelor sarmale dementiale sau stransul prunelor pentru o palinca ce nu iarta nimic in cale :)

Sigur ca as putea vorbi mult despre celelalte aspecte ale Fanfestului: dezbaterile pe tema turismului sau a includerii Rosiei in patrimoniul UNESCO, concertele faine, bisericile tacute si loiale precum cartile, duelurile de poezie sau tururile turistice la care au venit nesperat de multi oameni. Si sigur ca as putea vorbi despre contra-manifestatiile Gold Corporation sau despre faptul ca festivalul s-a tinut, anul asta, doar pe terenuri private, primaria nedorind sa aprobe activitatile Fanfest in locuri publice (dap, aceeasi primarie care functioneaza intr-o cladire a RMGC).

As putea vorbi despre toate bunele si toate relele festivalului, insa am senzatia ca, de data asta, e vorba de altceva: de motivul pentru care continuu sa vin la Rosia Montana. Concertele, dezbaterile, lansarile de carte sunt foarte misto, doar ca ele vin si se duc. Ceea ce nu se duce, insa, e mica familie pe care cred ca o am acolo, oricat de romantioso-idealist ar suna. Sunt toti oamenii vechi, care imi dau de fiecare data lapte proaspat muls, si toti oamenii noi, ca cei de mai sus, pe care i-am cunoscut la editia asta.

Per ansamblu, suntem multi si pestriti, dar avem ceva in comun: ne strangem mereu in acelasi loc, o data pe an, pentru a primi acea energie, o stii, de chihlimbar. E ce ne ramane dupa ce muzica s-a oprit, tururile turistice s-au terminat, produsele traditionale s-au mancat. Suntem un puzzle cu bucati mai mari sau mai mici, insa toate extrem de importante pentru imaginea generala: suntem aici. Si ramanem. Pentru munti, pentru biserici, pentru patrimoniul istoric. Adica pentru ce nu se vinde: familia.

Imagini de la Fanfest 2010

Garana and all that jazz

2010-07-27T20:14:00.008+03:00

Mda. Am revenit in Bucuresti, in mijlocul traficului de luni dimineata, dupa festivalul de jazz de la Garana. Dupa patru zile petrecute pe pajiste, la cort, ma simteam ca un alien printre blocurile si strazile pline. Cam asta e efectul pe care Garana ti-l produce pe dinauntru – e ca o pisica ce isi linge blana zburlita, iar in urma limbii aspre ramane croita o poteca neteda si ordonata.

Chestii palpabile

Ce gasesti acolo? Un sat linistit, cu “disco bar” si “magazin mixt Garana nr. 26”, cateva bodegi unde mananci bine, ferestre la care sunt scoase plapumi si perne la aerisit, cateva lacuri in apropiere si un sat parasit, la vreo 10 km de Garana. Nu am apucat sa-l vedem de data asta, poate la anul. Per ansamblu, zona e destul de asemanatoare cu Rosia Montana, doar ca e mai primitoare cu turistii (ai unde sa bei o cafea si de unde sa-ti cumperi o strachina).

Mancarea e misto si se gaseste peste tot – la preturi relativ decente. Fripturi (10-15 lei), mamaliga, sos de usturoi, ciorbe (8-10 lei), gulas (15 lei) si fasole cu ciolan la cazan (10 lei), gogosi, vin fiert (5 lei), palinca, bere si ceai cald (or fi 30 de grade in Bucuresti, dar in Garana, noaptea, termometrul arata in jur de 10 grade. Daca mai si ploua, ghinion). Se mananca la masa, in poala, pe iarba, pe butuci, pe tine :) Ok, mai putin “pe tine”, fiindca sunt cam putine toalete pentru miile de oameni, iar la robinete apa curge in reluare. Dar nimeni nu se crizeaza din cauza asta: paraul e in apropiere. Iar daca mai si ploua doua zile, cum s-a intamplat acum, aproape ca ai apa la buza cortului :)

Apropo de asta, nu va asezati cortul in vale si intindeti-i prelata cum trebuie, nu cum am facut noi, pentru ca dupa cateva ore de ploaie, aveam cortul inundat, cu toate hainele, sacii de dormit, cartile si izoprenele ude. Data viitoare o sa stim, dar acum am cam dat marunt din buze dupa o noapte de dormit cu genunchii la gura in masina, singurul loc uscat. Partea buna la toata umezeala asta a fost ca ne-am mai spalat cat de cat :) Deci principalul dezavantaj al campatului in Garana e absenta dusurilor. Iar patru zile de folosit servetele umede pot deveni o provocare (mai ales pentru cei din jur :D ). Asa ca, daca te deranjeaza lucrurile de genul asta, o rezervare la una dintre pensiuni rezolva problema. Doar ca trebuie facuta cam cu 3-4 luni inainte, deci de prin martie-aprilie, ca sa gasesti locuri pentru perioada festivalului.

Si lucrari nevazute

Gata cu treburile administrative. O sa trec la chestiile pentru care chiar merita sa mergi de mai multe ori la Garana. Locul special al festivalului e Poiana Lupului, un scuar plin cu butuci pe post de bancute, in fata carora e o scena micuta pentru trupe mari de jazz. Aici sunt concerte in fiecare seara, pe care le asculti cuminte de pe un trunchi de lemn, in timp ce, de la dughenele din jur, vine miros de gulas la cazan si de vin fiert. E o mare chestie sa asculti saxofonul si pianul in timp ce stai cu sosonii afundati in pamant si cu o strachina de gulas in brate, privind tamp la luna rotunda si portocalie care incepe sa se inalte treptat, ca si combinatiile divine de sunete.

Si oamenii care vin acolo sunt o mare chestie. Atatia oameni relaxati pe metru patrat, care joaca sah discret, asculta muzica cu ochii inchisi, au haine colorate si isi arunca gunoaiele la cos n-am mai vazut de mult. Oameni care stau noaptea tarziu, in ploaie, cu glugile pe cap, pironiti in fata scenei dinspre care vin sunete aurii.

Vorbind de asta, in urma concertelor am ramas cu o cicatrice: trupa Dan Berglund’s Tonbruket. Sunt niste suedezi fenomenali, o adevarata “fabrica de sunete”, cum li se traduce numele. As zice ca ei sunt cei care au facut festivalul cu forta lor, cu combinatia lor de rock si jazz, cu bateristul Andreas Werliin care pare facut doar din ritmuri si nervi, cu ruperile de ritm, cu pasajele de muzica diafana intrerupte de portiuni furioase de chitara si tobe. Au fost experienta festivalului si de fapt motivul pentru care o sa merg si la anul la Garana. Nu stiu, cred ca gasesti destul de rar o muzica care sa fie exact-exact cum esti tu, sa vorbeasca pentru tine de parca ati fi gemeni. Suedezii astia au tot felul de sunete: ca ale unei balene ratacite in ocean, in imensitatea aia albastra in care tipetele balenei se dilueaza ca undele unui sonar. Au sunete lichide, curgatoare, ca o panglica de matase rosie care se rostogoleste, desfasurandu-se pe podea. Pentru ca, mai apoi, Werliin sa se rupa pe dinauntru (si pe el, si pe noi), cu setul de tobe in fata. Ploua si stateam in mocirla pana la glezne, cu ochii inchisi, ascultandu-i pe oamenii astia si nu intelegeam cum de pot sa imi curga lacrimi desi aveam ochii inchisi, iar de la un moment dat nici nu m-am mai obosit sa ma intreb. A fost psihedelic, a fost complet, a fost greu, ca majoritatea creatiilor scandinave. Imi vine sa ma mut in Suedia doar pentru asta:)

O alta experienta faina au fost Bela Fleck, Zakir Hussain si Edgar Meyer cu un jazz cu influente orientale, intr-o combinatie calda si melodioasa la tobite, banjo si contrabas. Ar mai fi un pic de Patricia Barber, cu o varianta blanda si linistitoare de la “Light my fire” – The Doors. In rest, nu pot sa zic ca mi-a lasat vreo amintire, desi Roxana era foarte entuziasmata de ea, dar oricum, eu nu ma pricep la jazz more than the average bear.

Cred ca asta ar fi. Imi vine greu sa trag o concluzie pentru ca, la fel ca si Rosia Montana, Garana e un loc pe care il digeri in timp, dupa ce l-ai vizitat de mai multe ori. E fain, are o energie luminoasa si linistita, inca e un bastion pentru oamenii cu-minti si sper sa ramana asa in continuare, desi am vazut si destule specimene venite pentru berea la PET si porumbul fiert, dar banuiesc ca astea sunt peste tot. Nu-mi doresc decat ca, la anul, sa gasesc o surpriza la fel de hranitoare precum Dan Berglund’s Tonbruket. Asa ceva depaseste orice inundatii, frig, noroaie si haine ude. Mergand la un moment dat pe ulita noroioasa, cu hainele umede si degetele murate de la apa de ploaie, deprimata si enervata, am auzit brusc, in boxele de pe scena, un jazz bun si cinstit :) Si atunci ploaia si frigul din ultimele doua zile au fost mai usor de indurat. A fost un pic ca in scena din “La vita e bella”, cand Benigni se strecoara pana la statia de amplificare a lagarului si reuseste sa puna in megafoane, pentru cateva clipe, “Barcarolle”. Da, cred ca despre asta e vorba si cu tot acest jazz.

Dezastrul de la Rosia Montana in 5 pasi rapizi

2010-07-21T11:04:00.002+03:00

"Sunt trei lucruri care nu se vand niciodata: casa parinteasca, biserica si cimitirul. Si compania n-a inteles treaba asta."

Partea a doua

Dezastrul de la Rosia Montana in 5 pasi rapizi

2010-07-21T10:52:00.004+03:00

10 ani de razboi al nervilor rezumati in 15 minute de reportaj, prezentand parerile reprezentantilor RMGC si localnicilor din Rosia Montana:

Partea 1

Un mic energizant inainte de FanFest :)

2010-07-15T15:02:00.002+03:00

"Tre' sa faci ceva pentru tara ta
Iti dau un exemplu: Rosia Montana
Sa aratam - se poate rezista
Cu capitala-n Bucuresti, nu Budapesta"

Detalii despre FanFest

2010-07-14T00:46:00.005+03:00

Cei interesati de un mini-concediu la Rosia Montana, pentru festivalul Fan Fest, intre 13 si 15 august, gasesc detalii proaspete despre transport si posibilitati de cazare aici .

Iar celor interesati sa voluntarieze pentru festival, patria le va fi etern recunoscatoare :)

Poze proaspete de la Rosia (facute acum doua zile)

RMGC, go home!

2010-07-09T12:11:00.004+03:00

Ieri si alaltaieri, au avut loc doua proteste impotriva Rosia Montana Gold Corporation (RMGC). Primul le-a apartinut celor de la Greenpeace, iar al doilea a fost organizat de mai multe ONG-uri in fata hotelului Marriott. In hotel, la acel moment, RMGC sustinea o conferinta despre "the new improved" profit pe care Romania l-ar obtine din proiectul de la Rosia Montana. Peste noapte, cele 4 miliarde de dolari au crescut miraculos la 19 miliarde. Cum asa? Dupa spusele celor de la RMGC, diferenta e din cauza unor "erori de calcul" :) E adevarat, si mie imi dadea des la mate cate un rezultat din asta de 5 ori mai mare decat cel corect, doar ca eu sunt varza la orice stiinta exacta. In schimb, cei care au calculat pentru RMGC au statut de "analisti financiari".

Concluzia? RMGC, copil la suflet, iubeste sa se invarta in carusel. Doar ca e un carusel ametitor de minciuni si manipulare:
- Au crescut ipoteticul profit al Romaniei la 19 miliarde de dolari, desi spoturile publicitare care promovau suma initiala de 4 miliarde au fost interzise de CNA pentru dezinformare.
- Pentru conferinta de la Marriott, au platit localnici din Rosia Montana sa vina si sa dea declaratii invatate pe de rost despre cum mineritul e singura sansa a Rosiei. Pe care i-au tinut in hol, nici macar nu le-au dat un scaun in sala in care se tinea conferinta.
- Au platit alti localnici ca sa umple doua autocare si sa vina la Bucuresti, pentru o "contra-manifestatie" care ar fi urmat sa aiba loc in acelasi timp cu protestul ONG-urilor. Noroc ca jandarmii i-au intors din drum.

Mi se pare fascinant (ca orice lucru pe care nu-l inteleg) sa lucrezi pentru RMGC. Dupa protestul Greenpeace, am trecut pe la sediul companiei: cativa angajati stateau linistiti in curte, la tigara, cu ecusonul de gat. S-au uitat suspiciosi. Am incercat sa ma pun in locul lor, incercand sa inteleg cum e sa lucrezi in fiecare zi pentru o companie care atrage o cantitate imensa de energie negativa. Sa fii in fiecare zi criticat, sa citesti articole care iti spun negru pe alb ca firma care te plateste vrea sa distruga o bucata imensa din natura si patrimoniul istoric al tarii tale, sa trebuiasca tot timpul sa te ascunzi, sa te dezvinovatesti, sa aduci argumente pe care probabil ca ti-a luat si tie mult timp sa le crezi. Cred ca trebuie sa fie foarte obositor. Cred ca trebuie sa primesti foarte multi bani ca sa poti sa faci asta. Si mai cred ca e trist sa crezi ca absolut orice se poate compensa cu un salariu gras (SPER sa fie gras, altfel ar fi si mai trist).

Un lucru insa e sigur: cei care au participat la proteste sunt la fel de determinati ca si cei de la RMGC. Compania canadiana si ONG-urile de mediu sunt un fel Dr Jekyll si Mr Hyde ai acestui proiect. Unii vin cu promisiunile unui paradis financiar, altii se imbraca in Moarte si servesc pahare cu "cianura" oamenilor, pentru a a-l face sa inteleaga dezastrul care paste Rosia. Singurul care ar putea sa opreasca dependenta bolnavicioasa dintre acesti "Yin" si "Yang" pe invers ar fi Statul - cu niste simple schimbari de lege. Printr-o lege noua, "Statul-Tatuca" i-ar face un pic de educatie lui Gabriel, invatandu-l ca, atunci cand o sa se faca mare, frumos ar fi sa se faca musafir. Si sa stea in vizita cat vrea, doar ca la el, in Canada. Dar asta e mai greu atunci cand ai un Tata care vine acasa duhnind a spaga de la o posta.

Asa ca tot singuri trebuie sa ne descurcam si sa o descurcam pe ea, pe Rosia. Printr-un fel foarte simplu: vizitand-o. Cazandu-ne la localnici. Cumparandu-le casul afumat, ouale de tara, palinca de mere. Mergand la galeriile romane, taul Brazi, piatra Despicata - monument al naturii, minele din perioada comunista, pe dealuri - la afine si mure, pe la liniste si aer curat. Fan Festul din 13-15 august e o ocazie buna, fiindca vor fi ghizi care organizeaza tururi prin toate punctele turistice si care explica istoria locului, plus concerte, teatru, lansari de carte, proiectii de film si targuri cu mancare traditionala.

Asta, ca sa ii mai tocim un pic coasa Doamnei in Negru - Gold Corporation :)

Imagini de la protestul din 8 iulie - Hotel Marriott

Ce dai inapoi?

2010-06-23T00:17:00.004+03:00

Ma gandesc cumva cu recunostinta la proaspata intoarcere de la Rosia Montana, la fragii si trifoiul scurt si plin de apa de ploaie prin care am mers desculta, la bujorul salbatic galben despre care am aflat apoi ca e specie protejata, la cele mai mici sticle de bere pe care le-am gasit la chioscul din sat, la... mmm... da, muschiul adulmecat cu nasul si cu buzele, la Taul Brazi - cu gheata groasa iarna si apa verde-verde plus o multime de flori de camp prin jur - vara, la internetul, pisica smotocita si ciulamaua de ciuperci cu mamaliga de la pensiunea Gruber. Fara prea multe treburi facute si locuri vizitate de data asta, mai mult in graba, ca stergerea fugara a buzelor de un guler de camasa barbateasca. Dar bun, bun. Sper sa ne revedem peste trei saptamani.

E ciudat sa simti ca ti se intampla prea multe lucruri bune, ca esti rasfatat cu o situatie avantajoasa, cu un job permisiv, cu o familie buna, cu multe calatorii, cu prea putine griji. Cu siguranta, trebuie dat ceva inapoi, ceva mai mult decat multumiri in eter. Poate o reintegrare in mersul lucrurilor asa cum li se intampla tuturor celor din jur? Vreau sa zic, o reimplicare de-adevaratelea in viata celorlalti, in circuitul cu bune si cu rele, nu doar cu bune? Cand totul merge prea bine, e cazul sa te ingrijorezi?

Cateva poze dimprejurul Taului Brazi - Rosia Montana

Spovedania lunara

2010-05-29T11:43:00.006+03:00

Vad ca, in ultimele trei luni, am postat un singur mesaj pe luna. Semn ca nu mi se mai intampla lucruri ori pe dinafara, ori pe dinauntru. Ori ca nu mai am timp sau chef. Si daca ma gandesc, niciuna nu e valabila, in afara, poate, de cea cu cheful. Pentru ca, in rest, luna asta

Am fost in Rosia Montana, locul in care cred ca m-oi fi nascut in vreo viata anterioara, altfel nu-mi explic cum de ma linistesc si ma umplu de fiecare data cum ajung acolo.
Am reusit sa renunt la niste oameni care imi faceau rau de mult timp, desi ii cam iubisem la un moment dat.
L-am vazut, in sfarsit, pe Malaele in “Sunt un orb” si-am mai incheiat cu o obsesie care dura de vreo trei ani.
Am avut curajul sa-i zic unui om ca tin la el, in felul meu.
Am vazut-o pe Isabelle Huppert in fotografii si in carne si oase si m-am indragostit (si) de ea.
Dupa ani intregi in care am visat ca ma urmareste Hitler, in care am fost la lagarul de la Breendonk si la muzeul evreiesc din Berlin ca sa inteleg prin ce au trecut oamenii aia, in care am purtat peste tot hanoracul negru cu “Gegen Nazis”, am vazut zeci de filme despre Holocaust si-n care mi-am planificat un drum in Polonia doar ca sa vad Auschwitz-ul, am fost acuzata oficial de antisemitism :)
Ma pregatesc de ziua lui tata si a mea.
Am primit carti faine si sampanie pentru copii, pentru simplul fapt ca am prieteni misto.
I-am vazut pe AC/DC si am mancat zapada in luna mai.

Mai sunt o gramada de facut. Asa ca inca alerg, deocamdata nici vorba de decantat particule elementare. Doar ca ma intreb (retoric si ieftino-filozofic, desigur) daca toata cautarea asta o sa se termine vreodata.

Crazy diamonds

2010-04-20T00:00:00.003+03:00

Sentimentul de sarit coarda

2010-03-31T19:28:00.000+03:00

Ma bucur ca nu-s pamantie la fata. Ca habar n-aveam ca pot sa rezist si fara sa mananc carne si ca ma simt mult mai bine, nici nu-mi dadeam seama ce diferenta poate sa fie. Ca am reinceput sa calatoresc in multe locuri pe care le asteptam de ani de zile - ieftin, in conditii dubioase, cu biscuiti si branza topita pe post de pranz. Ca nu sta nimeni dupa coada mea si nici eu dupa mustatile altora. Ca imi permit luxul de a mai trage cate un pui de somn dupa-amiaza. Ma bucur ca o natanga cand dau peste oameni frumosi, care stiu sa faca glume bune si care inteleg ca a fi vulgari e o jignire in primul rand la adresa lor. Ma unge la suflet ca vad multe, multe filme si ca mi-am luat bilet la AC DC si la Rammstein. Cand cineva ma invata ceva nou, de care nici macar nu banuiam ca exista, de cele mai multe nu reusesc sa-i explic cat de mult bine mi-a facut. Ma bucur ca am mancat sunca si am baut vin rosu cu tata. Ma bucur foarte mult pentru oamenii si drumul de la Chisinau. Ieri am vazut primul pom inflorit, eram cu tata in masina si am uitat sa demaram din intersectie, tot cu ochii la piersicul roz. Se intampla ceva bun. Mai multe nu vreau sa zic :)

Mister mic (-burghez)

2010-02-19T02:28:00.002+02:00

Ce dezavantaje ar putea exista daca ai fi mic de tot si ai locui in faldurile unui acordeon? Sau dupa o ureche?

Fluture de noapte

2010-01-24T01:29:00.001+02:00

Hop-hop, cu ochii rosii de nesomn, saltand usor pe aripa gigantica de fluture, lasand in spate rotocoale matasoase de praf colorat, afundand talpile goale intr-un covor pufos de nuante, indispensabil vietii fluturesti. Mii de ochi rosii de nesomn, mii de antene intinse cu sete spre tine, tu, ca un bec tacut, cu maini incadenscente pe interior. Ce simplu infigi acul argintiu si fierbinte in maduva spinarii, proptind apoi corpul pe zidul expus privirilor, langa celelalte fane ale mortilor discrete.

Sa radem cu Tandarica

2010-01-23T13:57:00.001+02:00

Sun la Teatrul Tandarica, sa aflu mai multe despre un curs de tobe africane. Raspunde o voce tabagica de doamna. Intreb daca poate sa-mi spuna cat costa, cine il organizeaza etc (o prietena imi zisese ca e tinut de niste tipi de culoare, dar mai multe nu stiam). Raspuns: "A, cine, negrii? Nu stiu, doamna, ca nu au nicio treaba cu Tandarica, doar au inchiriat sala, veniti pe aici si vorbiti cu ei" (afara - minus cinci catralioane de grade, eu in criza de timp si bashca racita). Zic: "Pai daca au inchiriat, n-or fi lasat si ei macar un numar de telefon? Ca pe site nu am gasit nimic legat de curs". Urlet in receptor: "Auzi, negrii aia au lasat vreun numar de telefon?!?............ N-au lasat, doamna, si singurul care stie ceva de ei e baiatul de la poarta, dar e singur pe poarta, nu poate sa plece" :)) Ah, ce-mi mai place!...

Societatea Romana de Diabet , o dulceata de institutie!

2010-01-02T22:50:00.018+02:00

Na, ca nici nu stiu de unde sa incep. Incerc s-o iau pe scurt: prietenii mei stiu deja ca am diabet, ca fac intre 4 si 6 injectii pe zi, ca-mi fac zilnic teste de glicemie si ca umblu cu pliculetele de zahar dupa mine.

Ceilalti oameni care poate mai intra pe blogul asta nu stiu ca am diabet de 23 de ani. (Stati linistiti, ca nu urmeaza o poveste lacrimogena :) ). Diabetul e o afectiune endocrinologica, mai pe romaneste, pancreasul din dotare nu mai produce insulina. Fara insulina, toti am fi kaput in cateva zile. Din cauza asta, cei al caror pancreas nu mai functioneaza, trebuie sa isi injecteze insulina. E, dar nu asta e marea chestie, ci cat de corect reusesti sa-ti calculezi necesarul de insulina, in functie de mai multi factori: nivelul glicemiei, ce anume vrei sa mananci, cat anume mananci, cat efort fizic faci in ziua respectiva, cat de stresat esti. Toate astea alcatuiesc un cocktail care influenteaza actiunea insulinei, respectiv echilibrul glicemic. Iar asta e cel mai important, pentru ca daca ai glicemii mari pentru o perioada lunga de timp, intervin complicatii asupra ochilor, rinichilor, inimii, creierului si dixtractia poate continua :)

De ce scriu toate astea? Fiindca as vrea sa tai de pe lista de dorinte pentru 2010 partea cu "pompa de insulina". Pompa asta iti monitorizeaza tot timpul glicemia si iti administreaza insulina precum un pancreas artificial, dandu-ti o mare libertate de actiune (poti manca ce vrei, cand vrei, cat vrei, poti face efort intens fara sa mai calculezi obsesiv tot programul si meniul zilei). In special daca ai complicatii fizice, pompa te ajuta foarte mult sa le tii in frau (nu le face sa dispara, dar cel putin nu mai avanseaza). Avand in vedere ca la mine au inceput sa apara, zau ca nu m-ar deranja o pompa frumoasa, cuminte, care sa gateasca bine si sa ma astepte seara cu o ceasca fierbinte de insulina :)

Bun, pana aici e foarte frumos. Cu doar o singura, mica problema. Pe Ministerul Sanatatii si pe cei de la Societatea Romana de Diabet ii doare in orificiul seringii de situatia diabeticilor. Site-urile lor sunt facute in ciuda tuturor pacientilor din Romania. Nu am gasit nimic legat de posibilitatea de a cumpara pompe de insulina la noi in tara. Din punctul lor de vedere, aceste "tehnologii ale diavolului" nu exista. Chiar daca sa presupunem ca ai avea bani sa le cumperi, realizezi ca habar nu ai daca se gasesc la noi, cum functioneaza, cat costa exact etc.

Pe site-urile acestor institutii gasesti, in schimb, informatii vitale precum "Repere istorice ale Societatii Romane de Diabet (SRD)", "Statutul Societatii" sau "Statistici". Normal, sunt exact informatiile rapide si practice de care ar avea nevoie orice diabetic, nu? Breaking news, domnilor de la SRD: "Nu!". Asa ca, in situatii ca asta, singura sursa de informatii sunt alti pacienti. Ii gasesc pe forumuri, pe bloguri, pe diverse site-uri. La Minister & Co nici nu ma mai deranjez sa intreb, am mai facut-o in alte randuri, dar cred ca erau ocupati cu brevetarea ceaiului de galbenele, a trasului pe mana cu otet si a altor tehnologii moderne de tratare a afectiunilor cronice.

La un moment dat, cineva din alta tara m-a intrebat cu relaxarea occidentalului obisnuit ca totul sa functioneze ca uns: "Dar de ce nu iti cumperi pompa? E mult mai simplu". Si i-am raspuns cu un calm dubios pe care cred ca doar cineva satul de un Guvern de doi lei, care nu se mai schimba odata, poate sa-l aiba: "Cum sa imi cumpar pompa intr-o tara in care Ministerul Sanatatii nu acorda bani nici macar pentru insulina si ace, atunci cand trebuie? Sau care iti da lunar o cutie gratuita de teste pentru glicemie, in conditiile in care ai nevoie de 3 cutii in fiecare luna, ca sa ai situatia sub control? Eu am norocul sa mi le pot permite, dar altii nu au sansa asta. Iar uneori nici nu baga insulina in farmacii la data la care trebuie, uneori intarzie chiar si o saptamana. Tu ai putea sa stai o saptamana fara aer?". Si n-a mai raspuns nimic.

Vedeti, de-asta Romania e o tara in care nu te plictisesti niciodata. Daca ai diabet, nici nu prea ai mai avea cand (ma refer la speranta de viata), se ocupa Ministerul Sanatatii de asta. Stiu ca pare pomposo-tragic, dar sa stiti ca eu oricum nici nu ma mai enervez cand scriu randurile astea. Le-am mai scris de multe ori in trecut, prin diverse publicatii si in afara de reactia altor cativa pacienti care mi-au scris cu diverse intrebari, nimic nu s-a schimbat in administratie. Nu ca as astepta de vreo 10-15 ani, dar or'shcat.

Bun, asa ca intorcandu-ma la subiectul pompei de insulina, poate voi aveti mai multe informatii despre asta. Cunoasteti pe cineva care a avut pompa sau care mai are? Stiti cat costa? De unde se poate cumpara? Cat costa consumabilele? O atentie, o prajitura, ceva? :)

Bradut. Pentru o viata mai buna :)

2009-12-23T02:54:00.000+02:00

Iar a-nnebunit lupul de Sarbatori

2009-12-21T00:17:00.004+02:00

Nimanui nu-i mai convine nimic in ultima vreme. In ultimele saptamani, de cate ori fac greseala sa intreb oamenii ce mai fac, ma pomenesc cu un potop de vaicareli - e innorat afara, nu am bani, nu ai ajuns la mine cand ai zis, iar a iesit Basescu, ceaiul e prea fierbinte, ah, nu mi se asorteaza cerceii cu oja, n-am chef de nimic etc etc.

Inteleg ca anul asta a fost greu pentru toata lumea si multi dintre noi suntem obositi fiindca muncim mai mult, pe bani mai putini, iar asta e intr-adevar stresant. Dar, fratilor, daca traiam in Kenia si munceam 10 ore pe zi in soare, ca sa putem hrani cat de cat cei patru copii si singura gaina din batatura, atunci cum mai era? Sau era mai bine daca ne rupeam picioarele pe gheata si stateam de Craciun in spital, comparativ cu nasul infundat de care ne plangem din 5 in 5 minute?

In ultima vreme simt multa oboseala si frustrari ingramadite in oameni. Am ajuns sa fiu hartuita de cunoscuti cu care inainte ieseam la bere si faceam schimb de cd-uri cu Metallica, cunoscuti care acum imi sar la jugulara, cu ochii iesiti din cap, intrebandu-ma cu cine am votat - Basescu sau Geoana? "AAA!! Cu ala!! Iesi afara!" (nu, din pacate nu e o gluma). Prieteni vechi care acum ma fac "trista" pentru ca "Avatar" nu mi s-a parut o capodopera. Alti prieteni vechi care vor sa primeasca doar cadoul lor, nu sa il ia la ei si pentru alti prieteni care nu sunt de fata si sa il dea mai tarziu, pentru ca "de ce sa-l car eu?". In momentul asta, da, uite ca unii au dreptate, sunt "trista", dar din cu totul alte motive.

Cam care sunt prioritatile? A fost un an greu, inca ma gandesc la 2009 si nu stiu ce sa aleg din el. S-au intamplat multe si nu toate au fost cele mai bune lucruri. Dar: am cativa oameni despre care stiu ca m-ar ajuta la orice ora; am intalnit alti oameni noi, misto, pe care inca ii descopar; am un nepotel care se ingrasa pe zi ce trece si care chitaie :); inca putin si termin tratamentul pentru ochi; am un alt bradut in ghiveci pe care, de data asta, o sa-l plantez cand trebuie.

Pentru mine, astea-s niste chestii importante. Imi pare rau ca nu pun accent pe politica, echipe de fotbal, filme la moda sau nesimtirea din jur, atat cat ar trebui. Doar ca prefer sa-mi cheltuiesc energia cu altceva. Uite, de exemplu, am gasit un colind misto de la Manowar.

Mos Craciun a venit mai devreme

2009-12-10T14:20:00.004+02:00

Ok. Sa nu ma mai batai ca un hamster high on crack. Sa respir adanc si incet. Inhaaaaale.... Exhaaaaale.... Vizualizez iarba cum creste... Numar oite in gand....

Ok.... totul e bine acum... ce voiam sa va zic...

OAMENILOR, TOCMAI AM AFLAT CA LA VARA VIN RAMMSTEIN!!! SI AC DC!!!

Si pe langa ei, Metallica si Slayer, de care aflasem de ieri, iar acum mi se zice de prin mai multe parti ca Rammstein si AC DC sunt in tratative. Astept confirmarea oficiala. Ceea ce nu ma impiedica, totusi, sa behai prin casa de fericire! :)

Dap... e clar, Mos Craciun are geaca de piele anul asta :)

Leitar update: confirmare pe rammstein.ro

Oda la Altar

2009-12-05T16:57:00.007+02:00

Am mai zis de Altar? Am mai zis... dar oricum, de obicei rad de mai multe ori la aceeasi gluma, deci banuiesc ca pot sa ma repet si cu Altar.

Aseara am fost la ei la concert, in Suburbia. Si-au lansat EP cu doua melodii - "Under Control" si "Make yourself heard". Stiti cum e la petrecerile alea de familie, in care vin cativa prieteni, beau o bere, mananca o floricica si pleaca acasa? Cam asa a fost si aseara, cu cateva mici diferente: astia cativa prieteni stiau versurile pe de rost, faceau crowd-surfing (dar mai scurt asa, ca se termina repede crowd-ul :) ), pogo, sareau de duduia podeaua aia din lemn si se mai suiau din cand in cand pe scena, sa cante si ei trei secunde la microfon :). Excelent a fost (si mereu am zis ca-s printre putinele trupe care suna mult mai bine live decat in studio). Imi place de Altar ca au concerte rare, dar bune. Canta la fel si pentru o suta de oameni, cum au fost aseara, si pentru cateva mii, cum au venit la Fan Fest, acum vreo 3 ani. Andy Ghost, solistul, e un omulet cam la 1,50 m, care, la prima ascultare, grohaie niste chestii intr-o muzica asurzitoare. Dar daca asculti mai atent, iti dai seama ca zice despre niste lucruri chiar interesante: respect de sine, respect fata de ceilalti, implicare sociala, minte vie. Si la fiecare concert vorbeste cu toata lumea, glumeste si transmite multa energie misto si mult bun-simt.

In trupa mai e un tip de vreo doi metri, basistul Teo Peter Jr. E baiatul lui Teo Peter, de la Compact, cel care a murit in accidentul de masina provocat de un militar american. Peste o saptamana se implinesc 5 ani de la accident, asa ca, imediat dupa incheierea concertului, cei din Suburbia au bagat o melodie de la Compact, in memoria lui Teo Peter. Fara cuvinte de prisos. Si ma uitam la Teo Peter Jr, care tocmai se daduse jos de pe scena si era un "mic gigant" cu gura pana la urechi, pentru ca fusesera primiti foarte bine de public si toti erau incantati de cum iesise concertul. Si in timp ce taica-su se auzea cantand "In seara asta mare/Cu totii vom cantaaaa", Peter Jr radea tot timpul si se imbratisa cu toti astia din formatie si cu cei care veneau sa-i felicite. Era exact atmosfera aia despre care canta taica-su. Si tocmai de-asta imi plac asa de mult Altar, fiindca par toti niste dezaxati si "ruacheri satanisti la drum de seara", cand de fapt sunt niste oameni foarte misto, cu foarte mult bun-simt si cu mult simt al umorului.

Si-am plecat de acolo transpirata si ragusita, ma dureau picioarele de cat sarisem si ceafa, de cat dadusem din cap. Si ultima asta imagine, cu Teo Peter Jr imbratisandu-i pe oamenii aia, in timp ce taica-su se auzea cu un "Cantec pentru prieteni", ma facea sa ma simt tembel de bine. Ca si cum tot cadoul asta nu fusese de ajuns, ajungand inapoi pe Lipscani, am vazut un homeless stand langa un club din care se auzea o melodie de-a Paulei Abdul, una veche, de cand eram noi mici. Si era asa-de-fericit, ca dansa in strada si radea si se uita in sus, catre geamul deschis de unde se auzea melodia. Dansa singur, pe strada aia pietruita, printre oamenii care mai treceau pe acolo si radea. Da, ma. Cam asta voiam sa zic.

Miaunel si Balanel / Se cearta pe Scaunel

2009-12-04T11:54:00.000+02:00

Cam ce personaje de desene animate ar putea sa fie candidatii nostri la presedintie? Lolek si Bolek? Two stupid dogs? Power puff girls? Il vedeti pe Geoana un fel de Captain Planet cu "our powers combined" ale lui Vantu si Iliescu? Si daca da, atunci Base cine ar fi?

Tango in red major

2009-12-02T21:58:00.003+02:00

Tulbure(l)

2009-11-30T01:47:00.008+02:00

Foto

Vi se intampla plictiseala cronica? Suceala? Nimic sa nu fie de ajuns? Mintea sa sara ca o maimuta nervoasa de la una la alta, dorind din ce in ce mai mult, de parca ar avea febra si n-ar sti sa mai cantareasca lucrurile, unde sa se opreasca, ce sa aprecieze?

E ca un suier gri care iti intoarce totul pe dos. Si nu stii ce sa faci. Si nu poti decat sa speri ca vorba aia - "Daca nu stii unde te afli, inseamna ca esti chiar in mijloc" - e adevarata. Si ca, din moment ce esti in mijlocul starii si ai parcurs deja prima jumatate, din punctul ala incolo te vei indrepta spre finalul ei.

Semnele alea bune si incurajatoare nu vin cand le ceri, normal :) Cateodata vin inainte sa stii ca o sa ai nevoie de ele. Si atunci le tii minte si te hranesti din ele cand nu mai ai resurse, cam ca hamsterii care isi tin grauntele la falcuta pentru cand va fi nevoie.

Intr-o noapte, veneam spre casa de la birou, dupa vreo 13 ore de munca. Eram usor rupta si nici oamenii care asteptau autobuzul in statie nu erau mai entuziasti. Era ceata si frig si o atmosfera din aia de parca ai fi cu totul scufundat in apa si lucrurile se misca mult mai incet, iar sunetele se aud din ce in ce mai estompat. Sau cel putin asa percepeam la ora aia, cu oboseala aia. Si m-am postat in statie, asteptand si uitandu-ma din cand in cand la oamenii care probabil ca aratau la fel de sictiriti ca si mine. Si atunci a aparut o fata cu un rucsac in spate si cu un baietel de vreo 7 ani dupa ea. Fata avea casti pe urechi si asculta muzica. Baietelul mergea in spatele ei, tinandu-se cu mainile de soldurile ei si mergeau in joaca, in acelasi ritm. Cand a ajuns in statie, fata a vorbit putin cu el, s-au ras si dupa aia si-a scos una din casti si i-a pus-o baietelului in ureche. Pe cealalta a pastrat-o ea. Si apoi au inceput amandoi sa danseze. Asa, in mijlocul noptii si al statiei :) Si s-au luat de maini si au mai dansat nitel in mijlocul unor lamai stoarse, cu servieta si palton. Si atunci a venit autobuzul. Iar cand m-am urcat in autobuz si m-am uitat mai atenta la baietel, am vazut ca avea sindromul Down. Nici macar nu a fost vreun moment de patetism sau de compatimire fata de el. Doar mi-am dat seama ca de fapt fusese mai incurajator decat crezusem.

Memento de duminică

2009-11-29T19:56:00.002+02:00

"Să te porţi feminin, adică în gândurile tale şi de
Asemeni în cuvintele tale să te aşezi graţios, picior peste
Picior, vocea ta să răzbată clară, să nu poată fi ignorată, iar
Pantofii să fie purtaţi perfect. Mai ales vocea să lase o dără
Albă peste care nu poţi trece sărind sau făcând un pas
Mai mare decât eşti obişnuit. Îţi simţi deodată simţurile
Despletite şi împletite apoi frumos la loc. Atunci înseamnă
Că ai găsit ce căutai de multă vreme şi nu mai sperai c-o
Să-ntâlneşti."

(Adela Greceanu)
-------------------------------

"Ştiai că există animale blânde şi credincioase
care atunci când îşi pierd perechea
adulmecă vântul cu nările disperate
atacă urlă se gândesc
şi nu mănâncă şi umblă şi înnebunesc?"

(Felix Grande)
--------------------------------

Fără inimă

"Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci ca să stea dracului, –
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
- Mă, ţi-o fi sete,
ia şi tu şi muşcă un măr!"

(Nichita Stănescu)
--------------------------------

Nocturnă

"N-a fost decat o nălucire.

In zori, buimac de nesomn,
am părăsit patul, cu un palton
peste pijama, cu cei treizeci de ani
ce se ţineau după mine cerându-mi ajutor
şi cu pasul uşor, clandestin,
să nu se trezească fiinţele pe care le iubesc."

(Felix Grande)

Un concert ca o viata

2009-11-23T23:18:00.004+02:00

Cand am scos chestia asta pe gura, la sfarsitul filmului, cred ca omului cu care eram i s-a parut o replica siroposo-rasuflata. Dar asta e, am imbatranit, ud muscate, lacrimez la filme si gasesc o multumire din ce in ce mai mare in a scarpina cainii dupa ceafa. Oricum, nu despre asta e vorba. Am fost la "Le Concert" al lui Radu Mihaileanu. Acum imi dau seama ca a fost un film frumos. Normal. Cald. Gros pe alocuri. Sensibil ca o vibratie de vioara in alte momente. Tras de par sau cu replici minunat de adevarate ("Muzica refuza sa iasa din noi"). Un amestec de ambitie, ratare, implinire, absurd, daruire, memorie, dragoste, rabdare. Probabil cam cum iti iese socoteala la final, cand tragi linie si intelegi ca a venit momentul sa pleci.

O muzica minunata, de care a avut grija tot Armand Amar, ca si in "Va, vie et deviens". De te cufundai in scaun, rusinat sa nu se vada ca ti s-au umezit ochii.

Un film care nu te lasa sa te iei in serios si-ti aduce aminte constant ca orice moment de sublim va fi urmat de o gluma proasta a vietii. Dupa care ciclul se reia. Bem vodca, ne imbatam ca porcii, dupa care cantam dumnezeieste la vioara, scriem scrisori, ne sarutam in cupluri gay, tinem de secretul vietii noastre cu dintii, dupa care mai bem o vodca. Un film-carusel cu momente bune si rele, din care am tinut minte doar ca oricat de absurda ar parea marea dorinta a vietii tale, daca pana si tu alegi sa o uiti, nu meriti nici macar un locsor in "Marea orchestra", in Marea Creatie care ti-ar aduce implinirea.

Imi pare rau ca nu sunt coerenta. Inca simt nevoia sa mai vad filmul asta o data. Mihaileanu e obositor, iti da o mie de indicii pe minut si trebuie sa fii atent la toate ca sa te prinzi de imaginea completa. Pe unele le-am pierdut pe drum, din neatentie sau din concentrare pe alte lucruri/ganduri mai putin esentiale. Bai, da, chiar e ca-n viata.

Atentie, se-nchid ochii

2009-11-18T19:47:00.001+02:00

Asa. Mergeam intr-o zi cu metroul (cand inca mai functiona… ce vremuri!). Si la un moment dat opreste in statie. Eu stateam linistita, ascultam in casti, timpul trecea molcom, iarba crestea, pasarile gangureau. E, si in toata aceasta atmosfera idilica, ridic privirea din podea si o proptesc in fereastra metroului. Si atunci s-a produs grozavia: din coltul geamului am vazut brusc cum iese un ochi mare. MARE! Albastru! Fara perechea lui. Gravita acolo, precum un satelit natural al Metrorexului. Iti dai seama ca mi-a sarit inima in prima secunda. Dupa care mi-am dat seama ca era Traienel, intr-un afis gigantic pus pe peretele tunelului de metrou. Doar ca metroul a oprit fix in dreptul ochiului, nu i se mai vedea si fata. Horror. Atat am avut de zis. A, si nu votati cu Remus Cernea.

Coconii de matase si firele invizibile

2009-11-01T10:34:00.001+02:00

Lettre d'amour

2009-10-11T01:30:00.006+03:00

Cateodata, cred ca fiecare simte o nevoie scarmanatoare, dureroasa de a i se aduce aminte la ce este bun. La ce foloseste el, de ce face umbra, cine isi aduce aminte de el/ea, cui a reusit sa faca un bine si de ce. Ai nevoie sa ti se aduca aminte de ce esti iubit (periculos cuvant si "iubire" asta, nu? Altfel de ce ne-am feri atata sa-l aducem in discutie?). Simti ca daca nu ti se face o declaratie atunci, pe loc - care sa fie nu conteaza cat de stupida, cat mai ales adevarata -, o sa te dezintegrezi intr-un praf fin si nu o sa mai fii in stare sa te aduni de pe jos niciodata. Asta se intampla, in general, in momentele alea limita, pline de suspans din viata in care, daca ai fi intr-un film, fix atunci ar intra pauza de publicitate. Ei, si atunci te duci la cel mai bun prieten sau, in sfarsit, la cineva de care stii ca nu ti-ar fi rusine niciodata in caz ca te-ar vedea plangand si il intrebi: "Auzi? Dar tu de ce ma iubesti?".

Asa a venit intrebarea asta si catre mine, de la o prietena, acum ceva timp. Si mi-a luat mult pana am reusit sa raspund, nu pentru ca nu as fi stiut, ci pentru ca nu aveam antrenament la chestia asta. Imi vine foarte greu sa spun unui om motivele pentru care tin la el, am senzatia ca orice as zice, chit ca e adevarat, ar suna prefacut, ca in filme. De-asta am avut pe mine o autocenzura ca o platosa, pana am reusit sa o las naibii, dandu-mi seama ca nu e importanta, ca e doar o limita in capul meu si ca sunt lucruri mult mai importante in momentul ala. Cum ar fi ca prietena mea sa afle de ce tin la ea mai rau ca la un porcusor de Guineea. I-am scris ce aveam de spus, pentru ca pe gura nu as fi putut niciodata sa-i zic lucrurile astea. Postez scrisoarea aici pentru ca incerc sa fac din locul asta un teren de joaca sau de "depozitare" de lucruri dragi, ca o lada de lemn. Stiu ca poate fi interpretata ca o doza de exhibitionism ieftin, dar asta e cel mai putin important lucru care ar putea sa ramana in urma ei. Inchei cu siropul aici. Ah, ba nu, urmeaza scrisoarea :)

"Pana acum am ramas datoare cu 3 mailuri catre 3 femei: primul e pentru diriga mea, pe care I l-am promis acum mai bine de trei ani si in care ar fi trebuit sa ii scriu cum m-am schimbat de cand am venit in Bucuresti pentru prima oara si pana acum. Al doilea ar fi trebuit sa fie pentru M., in care sa ii povestesc cam ce simt vizavi de ea. Ar fi trebuit sa il primeasca acum vreo 2 ani. Iar al treilea e pentru tine :) N-am uitat de niciunul din ele, doar ca imi vine foarte greu sa incep sa povestesc la oricare din ele, pentru ca asta inseamna sa ma deschid neconditionat, iar asta e simplu doar in teorie :).

Tin minte seara aia in care mergeam printr-un parc, in drum spre casa de la serviciu, si dintr-odata totul a parut altfel, frumos asa, si atunci am pus mana pe telefon si te-am sunat si ti-am zis ca te iubesc :) Si tu m-ai intrebat daca am baut :)) (ti-am mai povestit oricum de asta). Dar tu produci in mine, cateodata, ceva cald si zambitor, ca o coca foarte maleabila, care in restul timpului e intepenita, e tare. Cateodata faci tu ceva si brusc totul in mine incepe sa curga, sa alunece, sa se dezghete, cum ar fi o gluma pe care nici nu mai e nevoie sa o duci pana la cap, ca intelegem amandoua si ne buseste rasul, mici cadouri si faptul ca ma suni mai des decat o fac eu. Si chiar daca nu ti-am zis niciodata asa, serios, tin foarte mult la tine. Pentru ca cu tine pot sa fac orice imi vine in cap (inclusiv cacofonii :) ) si stiu ca intelegi orice tampenie pe care as face-o; si imi place foarte mult ca uneori ai rabdarea aia de mama si nu te grabesti sa judeci oamenii din prima, ba dimpotriva, vii si ma temperezi cand ma mai apuc sa ii fac tampiti pe unul si pe altul.

Imi place grija pe care o ai de B. si cand mi-ai povestit ca o alergai prin casa ca sa o pupi in talpa, ca un Nichita Stanescu in varianta cu dreduri :) Si ca niciodata nu picam de acord la carti :) Si imi place, dar ma si sperie cateodata, ca ai o parte pe care nu o cunosc deloc, doar pot sa adulmec ca exista acolo, dar o tii asa de bine legata cu fundita, ca ma gandesc ca poate e mai bine sa n-o zgandar. E partea aia care te face sa iei hotarari importante, cateodata uriase sau minore pentru un om din afara si pe care le respecti ani la rand. Si cine le ia in seama, bine, cine nu, iarasi bine, pentru ca tu tii in continuare de ele.

Imi place ca esti desteapta, ca crosetezi cu ideile, ca pui la punct un om care sare calul, dar ca in acelasi timp ai o doza enorma de duiosie, pe care cred ca nu o au decat femeile adevarate, echilibrate, care inteleg multe. Cumva, stiu ca suna ciudat, ai o duiosie de vaduva care a iubit mult si care acum e hotarata sa vada lumea singura.

Imi pare rau ca ai renuntat la muzicuta.

Imi plac ochii tai, bretonul de copil tembel, strampii colorati, manelele pe care ni le trimiti, faptul ca uneori cand razi si te prostesti, imi vine sa te strang in brate ca pe un animal mic si blanos, o suricata sau un urs panda :). Dar ma abtin si doar te mangai pe cap :). Vii mereu cu lucruri noi. Cand esti trista, esti ca un caiet de muzica gol, in fata caruia nu ai ce sa faci decat sa fii tu insuti ca sa il umpli, e proba cea mai grea.

Nu-mi place ca nu mai cersesti tigari si ca nu bei vin :).

Cred ca la inmormantarea ta o sa vina foarte multi oameni. Multi de prin alte tari. Pentru ca ai capacitatea de a modela usor oamenii in bine si asta cred ca vine din faptul ca il ai pe Dumnezeu in tine, chiar daca de multe ori te zbati sa il percepi cu partea ta rationala. Noroc ca Dumnezeu are simtul umorului si al jocului, asa cum il ai si tu (sau poate tocmai de-aia).

Imi place ca stii ca perioadele grele sunt doar niste perioade care trec. Si ca nu renunti la ideile tale utopice, desi nu te-am sustinut niciodata cu ele. Imi place ca iubesti multa lume, ca te dai, cum vorbesti incet cand ai ceva important de zis, ca mergi la multe nunti, ca scrii frumos, crezi in vrajitoare, ca ai multi cercei, ca m-ai tinut pe “cararea” oamenilor sanatosi la cap, ca nu te induioseaza cainii si pisicile, ca ai reusit sa ai o singura iubire adevarata, ca in filme, ca ma scarpini in cap de fiecare data cand te rog, ca langa tine simt ca pot sa ma ghemuiesc. Ca reusesti sa construiesti si nu sa distrugi, cum e cel mai la indemana. Ca esti mereu gata sa ii ajuti pe cei la care tii, cand au nevoie, indiferent de ora sau de starea ta personala. Ca esti umana, calda, ca stii sa asculti, ca uneori, cand suferi, nu vrei sa recunosti. Ca ai sprancene stufoase, ca mananci cu pofta (sau mai bine zis mancai :) ), ca mereu ma buseste rasul cand vad cele 68 de comentarii de la post-ul tau de pe blog, stii tu care. Ca ma faci sa scriu toate astea :)."

ZZ Top

2009-10-07T22:14:00.001+03:00

Un concert de aruncat hainele, perucile, corzile vocale, nervii, prietenii in sus. Oldies but goldies pe 20 octombrie, abia astept!

Pisicaria

2009-10-01T14:14:00.003+03:00

Bai, sa va zic. L-am visat pe pisoiu’ de la tara, Nemuritorul ii zic eu (asta fiindca maica-sa l-a parasit cand el avea o saptamana si acuma, cand cantareste cat un mar si inca ar trebui sa bea lapte, el roade la oase). Asa. Nemuritorul e urat ca un liliac, dar foarte, foarte simpatic in felul lui: are capul mare, e slab mort si are ditamai laboantele. O sa ajunga mare, poate chiar politician: a reusit sa iasa dintr-o lada pe care o acoperisem cu un capac, iar peste capac pusesem o oala plina cu pietre, tocmai ca sa nu poata sa il dea la o parte. Nimic nu-l poate infrange. La el, replica "I'll be back" e tot timpul valabila. Tocmai de-asta, Nemuritorul e lighioana mea de suflet, drept dovada ca azi noapte l-am si visat:

Se facea ca el era la fel de slab si de mic ca si in realitate. Fiind el asa mic si slab, pisicile mai mari faceau misto de el si ii dadeau cu laba in cap, ii furau mancarea si faceau cerc in jurul lui si il impingeau de una la alta. Dar era una, cea mai mare si mai rea, una neagra si grasa ca un pekinez. E, asta voia sa-i faca raul cel mai mare. Io n-am putut sa stau si sa ma uit, asa ca l-am luat pe Nemuritoru in brate si am incercat s-o alung pe lucrarea aia a diavolului. Asta, lucrarea, nimic! Se tot dadea la picioarele mele, incerca sa ajunga la pisoi, nu reuseam s-o alung nicicum. Asa ca am luat o hotarare eroica: s-o sutez. Cand s-a apropiat iar de mine, i-am plasat, asadar, un bocanc scurt, cu efect, iar dihania a zburat mieunand peste un gard. Zic catre pisoi: “Gata, am scapat de ea, acum poti sa break free”. Cand ridic iar capul, ghinion! Lighioana neagra se intorcea cu forte inzecite, dupa ce escaladase inapoi gardul si alerga nervoasa spre noi. Zboing! Al doilea sut. Pisica zboara iar, dupa care revine si mai determinata.

Atunci am inteles ca singura nu voi reusi. Mi-am luat prietenii care erau prin curte, i-am pus sa il tina pe Nemuritor si sa faca un culoar. La un capat al culoarului eram eu, la celalalt – pisica, masurandu-ne din priviri. La un semnal, pisica a tasnit spre mine, iar eu am pornit in fuga, agatandu-ma in viteza de prietenii mei, asa incat sa imi iau avant si mai mare. Cand am ajuns langa pisica, m-am sprijinit pe umarul cuiva din culoar, am sarit asa, cu incetinitorul, mi-am luat avant cu un picior si …zzzzz…baaa…aaa…aang!, am centrat-o pe pisica cu toate fortele pe care le aveam. Pisica a zburat asa de departe ca a devenit doar un punct mic, pe cer. Nu s-a mai intors. Binili a invins. Eu m-am intors la Nemuritoru si am trait fericiti pana la adanci batraneti. La adanci batraneti, m-am trezit.

Poate-ar fi bine sa mai ies din casa, nu?

Gata, ne-am linistit...

2009-09-30T10:50:00.003+03:00

...acum vio si cu mine avem si poza de hi5 :)

Pentru cine vrea sa contribuie la proiectul Alexandrei, "Daydreamers", si sa isi prezinte strungareata posteritatii, urmatoarele sedinte foto vor avea loc:

- duminica, 4 octombrie, intre 14 si 21.30
- marti, 6 octombrie, intre 17 si 21.30.

Alexandra si amicii ei sunt foarte misto, ne-au lasat inauntru, ne-au dat bomboane (de capsuni si lamai) si perne pe care sa stam, ne-au lasat sa ne invartim prin studio, sa ne jucam cu acadele gigantice, sa incercam peruci si in principiu sa ne radem, daca aveam chef. Daca nu, nu era musai :)

Studioul se afla in cladirea in care e Clubul Spice, pe Calea Victoriei 21, etajul 3, ultima usa pe stanga. (Intotdeauna am avut o atractie de necontrolat pentru ultimele usi pe stanga :) Si pe dreapta, dar si pe mijloc, ca sa nu avem discutii.)

Criza bunului-simt

2009-09-15T17:26:00.004+03:00

Cam pana unde pot merge, in perioada crizei, smecheriile administrative, pretentiile nesimtite si ignorarea totala a faptului ca angajatii au si drepturi, nu doar obligatii? Pana la urma, nu ma intreb neaparat cat de legale sunt hocus-pocus-urile pe care angajatorii le fac pentru a plati mai putine taxe de pe urma angajatului (in dezavantajul celui din urma). Nu ma intreb nici cum de ignora cu nonsalanta drepturi precum acordarea zilelor libere de sarbatorile legale sau platirea orelor suplimentare. Ma intreb insa (retoric, desigur) cam cat de mult se pot intinde morala si decenta unui patron. Cam cat de om poti sa ramai in vremurile astea de cacao, cam cat incerci sa te mai gandesti si la viata celui de langa tine, mai ales cand calitatea vietii acelui om (financiar vorbind) depinde cu totul de tine?

De exemplu, matusa mea imi povesteste din incercarile ei de a-si gasi o slujba. Locuieste in Brasov, are 50 de ani si nu sta foarte bine cu sanatatea. Imi povesteste ca a incercat sa se angajeze la o librarie, unde patronul a chemat-o, de proba, o luna. Perioada de proba nu a fost platita. Conditiile in care ea trebuia sa lucreze erau urmatoarele: in librarie nu era niciun scaun; trebuia sa stea 8 ore pe zi in picioare, in continuu (adaugati la cele 8 ore, inca 1-2 petrecute pe drum). Daca o vedea ca sta putin jos, patronul incepea sa tipe la ea. Nu avea voie sa manance in librarie. Evident, nu avea nici pauza de masa. Salariul era de 4 sau 5 milioane, daca tin bine minte. Dupa 3 zile de stat in picioare cate 10 ore si mancat pe ascuns, a plecat de acolo.

O alta poveste e chiar ce mi s-a intamplat azi-dimineata, cand ma pregateam sa incep un nou job pentru un site de stiri. Trecusem cele doua interviuri, ne inteleseseram si la bani, doar ca managerul site-ului “uitase” sa imi dea niste detalii. Esentiale, in felul lor. Le-am aflat azi, cand teoretic trebuia sa incep sa lucrez pentru ei: perioada de proba pe care o stabilisera la 2 saptamani, nu era de fapt o perioada de proba. Era o “perioada de practica”, ca si cum as fi fost studenta si as fi cerut sa lucrez la ei pentru o adeverinta, pe care s-o prezint apoi la secretariatul facultatii. Fiind perioada de practica, ce sa vedeti, nu era platita. La argumentul meu – “Perioada asta de practica se numeste, din punct de vedere legal, perioada de proba si presupune aceleasi drepturi si obligatii ca ale unui angajat normal, implicit si platirea zilelor de proba”, mi s-a raspuns – “Da, dar noi nu lucram asa”.

Asta a fost bomboana Cip de pe coliva, aia mica. Supriza mareata a fost insa cand l-am intrebat ce salariu imi va trece pe cartea de munca. Raspunsul a fost:

- Ce carte de munca? Noi lucram doar cu contract de drepturi de autor. Asa fac toate redactiile.

- Nu stiu ce sa zic, in redactiile in care am fost eu, in cel mai rau caz mi s-a trecut salariul minim pe cartea de munca, iar diferenta de bani, pana la suma stabilita, a fost trecuta in contractul de drepturi de autor.

- Da, stiu, dar sa stii ca asa am lucrat si eu, doar pe drepturi de autor, a zis el, empatic. Astea sunt conditiile, de-astea ti le prezint, ca sa stabilim daca suntem amandoi de acord cu ele. Daca nu, eu mai am foarte multe CV-uri.

- Dar va dati seama ca in felul asta va incurajati oamenii sa plece dupa maxim un an de aici? Sa presupunem ca dvs va place cum scriu, sa presupunem ca si mie imi place aici si as vrea sa raman pe termen lung – un an, doi, trei. In conditiile astea, pentru mine anii astia practic nu exista din punctul de vedere al vechimii in munca. Oamenii nu sunt motivati sa lucreze prea mult aici, cand stiu ca experienta castigata nu e dovedita de niciun act.

- Da... dar noi nu lucram cu carte de munca. Eu nu vreau sa ma enervez. Astea sunt conditiile.

Am plecat usor zapacita de usurinta cu care omul asta ignora niste argumente, zic eu, de bun-simt. Chiar asa, de bun-simt, intelegi conceptul, domnule manager? Nu, nu cred ca ai cum, din moment ce, dupa ce am plecat de acolo, tot ce ai inteles tu din discutia noastra a fost ca “puneam intrebari ciudate” (despre cartea de munca si despre platirea perioadei de proba) si ca “voiam carte de munca!!”.

Pacat de oamenii care lucrau acolo. Pareau foarte misto, faceau glume, isi imparteau mancarea, era o atmosfera faina. La un moment dat au si avut voie sa rada pentru doua minute, toti, la un calculator, urmarind impreuna un clip amuzant. Asta pana a iesit managerul, a chemat-o pe coordonatoare la el in birou, ea s-a intors nervoasa dupa mai putin de un minut si le-a zis colegilor, incet: “Hai ma, nu va mai uitati”.

La patronii romani inca nu a ajuns conceptul ala de marketing conform caruia, cu cat ai o echipa de oameni mai sudata, cu cat ii incurajezi sa isi creeze legaturi mai puternice intre ei, cu atat vei avea o firma mai productiva. Un om relaxat e un om care da randament. Un om care se simte bine la serviciu, va lucra cu placere. Si nici macar nu trebuie sa faci ASE-ul ca sa iti dai seama de asta. Iti trebuie doar un pic de bun-simt. Din pacate insa, specia managerului nesimtit nu risca deloc sa dispara. Ba s-ar zice ca Romania, din punctul de vedere al pietei de munca, se transforma din ce in ce mai mult intr-o gradina zoologica si nici macar nu e un spectacol amuzant.

Colecta de carti pentru copii

2009-09-09T13:49:00.004+03:00

La Revolutie aveam 6 ani, asa ca am prins ultimul an de gradinita in plina schimbare de la comunism la democratie. Una din schimbarile pe care nu le intelegeam erau camioanele cu ajutoare care veneau in Romania. Strainii (germanii, in special, care erau vazuti ca un fel de Dumnezeu occidental) trimiteau camioane intregi de jucarii, dulciuri, haine catre gradinitele din Romania, catre taberele de copii. Nu intelegeam de unde vin si mai ales de ce aveam nevoie de ajutoare (fuseseram bolnavi? neajutorati? oprimati? Nu stiam, ai mei nu il vorbisera niciodata de rau pe Ceausescu in prezenta mea si a fratelui meu). Dar stiam ca atunci cand veneau ajutoarele, era rost de surprize, de culori, de ceva ce nu prea avusesem pana atunci.

Acum imi dau seama ca eram, intr-un fel, precum copiii din centrele de plasament: nu ne deranja ca alti copii se jucasera inainte cu papusile care acum erau ale noastre, nu ne deranja ca primeam dulciuri de care nici nu am fi visat vreodata ca exista (si nu exagerez... imi aduc aminte si acum de primele lame de guma Orbit, primite in premiera din Germania, in tabara pentru copii cu diabet, prin '91. Si cat de mandra eram ca eu deja stiam ce e asta cand, la cativa ani, guma Orbit incepuse sa se gaseasca si de vanzare, prin magazine).

Eram asa de bucurosi ca avem ceva al nostru, care parea asa de nou, asa de colorat, chiar daca papusile aveau rochii purtate, chiar daca dulciurile ni se dadeau cu portia (nu un pachet intreg de guma, ci o singura lama. Abia se gaseau.) Acum, abia imi mai aduc aminte de detaliile de "second hand" - de vreun nasture lipsa al unei bluze nemtesti sau de vreun iepure de plus putin descusut la spate. Imi aduc aminte, in schimb, cat de incantata eram, toate lucrurile alea mi se pareau extraordinare (desi acum ma gandesc ca de fapt insemnau asa de putin, daca le raportez la valoarea zilelor noastre. Atunci insa, era vremea dozatorului Cornelius).

Poate tocmai fiindca imi aduc aminte cat de mult insemna o astfel de supriza pentru un copil care nu era obisnuit cu ele, va rog sa participati, daca doriti, la o colecta de carti pentru copii. Este vorba de copiii din centrele de plasament din sectorul 6. Cu ajutorul cartilor donate, in aceste centre vor fi infiintate biblioteci.

Sunt sigura ca pentru ei, o carte cu multe poze, cu povesti sau cu proza scurta o sa insemne un fel de comoara. Se prea poate, de asemenea, ca altii nici sa nu le bage in seama. Dar cred ca au nevoie de carti ca mijloc de evadare mai mult decat noi. Si au nevoie sa invete. Poate fi vorba de orice carte care poate stimula mintea, imaginatia unui copil - de la cum sa invete sa joace sah, pana la carti de colorat, carti de aventuri, de calatorii, de povesti, de stiinta, beletristica.

Asadar, daca aveti acasa carti potrivite pentru copii (iar daca nu aveti, poate faceti o vizita prin librarii sau anticariate), colectarea lor se va face in doua corturi amplasate in fata Parcului Cismigiu, pe 12 si 13 septembrie, intre orele 10.00-20.00. Colecta este organizata de Asociatia Enjoy Your Future, Primaria Bucuresti si Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Sector 6.

Multam, Liv :)

Am infrant! :)

2009-08-31T13:51:00.001+03:00

Tin sa va anunt (cu mandrie in corzile vocale) ca, din cele 48 de nemultumiri selectate pentru Corul Nemultumitilor la Cluj (despre care am mai scris aici), 4 sunt ale mele :)) Respectiv nr 5, 9, 23 si 48.

Veniti la Cluj, sa le cantam impreuna? :D

http://www.sectorulcultural.info/corulnemultumitilorcluj/?p=47

Ecologizare - editia parastas

2009-08-24T19:15:00.012+03:00

Da, se cere ca la anul sa trecem la plantat de copaci. Da, se simte ca si cum “ar veni toamna” in privinta ecologizarii. E al patrulea an in care se organizeaza si cred ca a inceput sa mi se taie – si mie, si altora. Nu ma refer la oamenii intalniti acolo. Ei sunt, in mare parte, aceiasi in fiecare an. Sunt misto, reconfortanti, muntomani, chitaristi, fac glume bune si joaca ping-pong :). Insa ce a ajuns obositor e faptul ca nu mai exista nicio surpriza: in fiecare an stim deja ca vom merge pe acelasi traseu si vom facem acelasi lucru: vom curata nesimtirea altora. Si mai stim un lucru (esential, in felul lui): ca in anul urmator vom gasi aceeasi mizerie. Sau poate mai rau, cum s-a intamplat de data asta, cand nu ne-au ajuns sacii si mainile ca sa strangem toate gunoaiele.

Anul asta, am fost 30 de oameni. Am strans aproape 80 de saci de gunoi, in mare parte sticle de plastic si cutii de bere. Am mai avut parte insa si de cadouri de casa noua: un fier de calcat, o plita de aragaz, o bucata de sina ferata, o bucata dintr-un cuier, sosete, o oala, un adidas, pampersi. (Daca asta va mira, sa stiti ca anul trecut s-au gasit, printre altele, un sutien, o minge de baschet, jumatate de usa de frigider si o pereche de chiloti barbatesti cu un tampon in ei. Fiinta umana, ca si Romania, e mereu surprinzatoare).

Nu am ramas cu vreo bucurie aparte ca am reusit sa luam mizeriile alea de acolo. Am ramas cu siguranta ca si la anul vom gasi la fel. Cum de se intampla asa? Pai traiectul e asta: cand vii pentru prima oara la o ecologizare, ai senzatia ca gata, salvezi lumea cu gestul tau. Ai senzatia ca ai distrus toata nesimtirea romaneasca daca un grataragiu te-a vazut ca strangi gunoiul lasat de el in urma. Ai senzatia ca a invatat ceva din asta si ca o sa aiba bunul-simt sa stranga dupa el.

In anul urmator, cand gasesti aceeasi mizerie, iti spui: “Nu-i nimic, e nevoie de continuitate, oamenii nu au cum sa invete asa, dintr-odata” si te apuci mai cu sarg. In al treilea an, cand vezi ca la sfarsit ai strans acelasi numar de saci ca si in anii trecuti, iti spui cu indoiala ca “gata, asta e ultima oara...”. Si mai vii, totusi, si in anul urmator. Doar ca, de data asta, dupa al patrulea an, mi s-a cam dus speranta. Da, e drept, au fost multi oameni care ne-au strigat “Bravo!”, altii care ne-au incurajat cu un “Cine arunca gunoaie, sa manance din gunoaie!” :), iar altii chiar ne-au ajutat sa caram sacii la vale. Oamenii au inceput sa isi dea seama ca e mai bine fara gunoaie, decat cu (da, suna tampit de simplu, dar credeti-ma, lucrul asta se inradacineaza foarte greu in mintea multor oameni). E adevarat, se misca ceva... dar cand imi dau seama cat de incet se intampla lucrul asta, transformarea asta, cat de multi ani trebuie sa mai treaca pentru ca romanii sa se civilizeze (si iar imi aduc aminte de sfanta amenda...), nu ma mai ia disperarea, nici furia. Mi se face doar lehamite.

Poate ca asta s-a intamplat si cu ceilalti oameni care au ales sa nu mai vina la ecologizarea de anul asta. In 2008, au fost vreo 70 de oameni. De data asta, au venit de doua ori mai putini. Poate e criza. Sau poate e vorba de aceasta lehamite. De asta zic si chiar simt ca e binevenita o schimbare. La anul vom merge sa plantam copaci. In privinta asta, rezultatul macar se va simti, chiar daca va dura mai multi ani. Ei sunt vii, sunt frumosi si te fac sa te simti bine. Cred ca au mai multa decenta si echilibru decat majoritatea oamenilor. Si stiti ceva? Nici nu fac misto de tine atunci cand vii din proprie initiativa, cu bani din propriul buzunar, sa strangi tot ce au mai murdar dupa ei. Si, de fapt, in ei.

Daca vrei, PETi!

2009-08-18T22:16:00.007+03:00

"Taaantii, neeeneeea, ajutati-ne si pe noi, suntem 7 PET-uri acasa, n-avem mama, n-avem tata. Avem doar o cunostinta dubioasa, care ne-a abandonat aici, in drum. A zis ca ne lasa putin, ca are ceva de rezolvat si ne ia dupa cateva ore, la intoarcere. De atunci au trecut cateva luni si noi tot aici am ramas. Ne e greu, nu recunoastem nimic in jur, am ajuns doar plastic si os. Vrem si noi sa traim printre ai nostri, vrem si noi sa fim duse la un centru macar, sa nu mai fim ale nimanui. La un Centru pentru PET-urile Strazii sau, in cazul asta, pentru PET-urile traseelor de munte.

Fiindca noi aici am avut ghinionul sa fim abandonate - pe cararile din Bucegi, pe pajisti, printre flori, prin paduri, prin raurile de munte. Si nu e de noi aici... nu recunoastem nimic din lucrurile cu care eram obisnuite la oras... ce-i drept, cand ne mai ia vantul si ne duce la vale, incepem sa recunoastem semnele de civilizatie: miroase a mici, gratarele stralucesc in zare, vantul aduce pasaje de manele, cocoloasele de hartie igienica zboara pana la noi, purtand cu ele mesajul de pace al umanitatii. Da, aici e de noi. Aici vrem sa fim si noi, unde e actiunea, sa fim printre oameni, dar in acelasi timp, printre surorile noastre: sticlele de plastic, cutiile de bere, ambalajele de mancare. Te rugam, asadar, du-ne acasa! Du-ne la un centru in care sa ne putem da obstescul sfarsit printre semenii nostri. Pentru ca PETi!"

Am primit mesajul asta de la o sticla de plastic care mi-a sunat la usa azi-dimineata. Era vlaguita, stoarsa de puteri, ce sa mai, aplatizata. Venea tocmai din Muntii Bucegi, unde au ramas suratele ei. Mi-a intins cu ultimele puteri scrisoarea si a zis ca ma asteapta in acest weekend, la cabana Miorita. Acolo, se spune ca vor mai veni peste 50 de oameni care nu vor sa lase PET-urile sa moara de singuratate, in munti. Vor sa le duca la un centru de reciclare, acolo unde e locul lor. Asa ca sambata dimineata vom pleca spre Sinaia, iar de acolo vom urca cu telecabina pana la cota 2000, la cabana Miorita. Mai sunt 2 locuri in cabana, dar se poate sta si la cort.

De la Miorita, cine vrea poate urca pe jos pana la Cruce, traseul nu e greu, iar peisajul e demential dupa o saptamana de munci de birou. Seara se lasa cu tuici, palinci, chitare si, cu putin noroc, cu ursi :) Iar duminica de dimineata, coboram tot cu telecabina pana la Cota 1400, iar de acolo, pe jos, pana in Sinaia. Pe acest traseu, parcurs pe jos, vom strange toate gunoaiele care ne vor iesi in fata ochilor :) Daca vrei sa vii si tu cu noi, da-mi un semn la a_musatoiu@yahoo.com.

Mai jos sunt si cateva poze de la ecologizarile anterioare. Ingioi :)

Vedeti? De-asta a ajuns tara asta unde-a ajuns :)

2009-08-13T23:14:00.000+03:00

Braila: Doi copii au spart o gradinita

Braila, 13 aug /Agerpres/ - Doi copii, dintre care unul de 5 ani, din comuna braileana Jirlau au spart o gradinita, de unde au furat doua sacose de jucarii.

Cei doi minori, unul in varsta de 5 ani, iar celalalt de 13 ani, au patruns in gradinita prin spargerea geamului unei ferestre, au incarcat jucariile in doua sacose si au fugit cu ele.

In urma anchetei desfasurate la fata locului, politistii au ajuns joi la faptasi, de unde au recuperat prejudiciul, care a fost inapoiat gradinitei, iar in cauza s-a intocmit dosar de cercetare penala sub aspectul comiterii infractiunii de furt calificat. AGERPRES/ (Ecaterina Ignat)

Corul nemultumitilor: Carcotasi din lumea-ntreaga, eu va dau un singur sfat...

2009-08-06T19:27:00.003+03:00

...haideti la Cluj, pe 15 septembrie, fiindca nu e de ratat :)

Ce nu e de ratat? Corul Nemultumitilor, un proiect care s-a organizat prin toata lumea, de la Canada si Rusia, pana la Singapore si Ungaria, si care a ajuns acum si in Romania.

In ce consta? In fiecare tara in care se organizeaza acest cor, oamenii isi inscriu pe un site toate ofurile, isi parasc vecinii, isi injura seful, se plang de politicieni, de sucurile care iti coloreaza limba, de faptul ca ploua prea des, ca nu se mai fabrica decat servetele de hartie, ca nu se respecta pistele pentru biciclisti. Mai pe scurt, pe site-ul asta, oamenii se pot plange de absolut orice vor si cat vor.

Apoi, aceste nemultumiri se selecteaza, iar din cele mai originale se alcatuieste un cantec care va fi cantat, evident, in cor :) In cor se poate inscrie orice persoana, de orice varsta si care sa aiba voce macar cat sa nu crape oglinda de la baie. Inscrierile se fac pana pe 15 august, pe site-ul Corului. In cazul nostru, la Cluj, corul va canta in 3 locuri publice (Manastur, Centru si Marasti), pe 15 septembrie.

Mi se pare o idee foarte, foarte misto :) Nu doar ca poti sa faci un pic pe societatea civila, dar poti s-o faci si fara sa te constipi, indignat, de cat de prost merg lucrurile la noi. Poti sa tragi un semnal de alarma, dar intr-un fel amuzant. Eu, una, abia astept :) Am trimis si mail ca sa ma inscriu :)

Aici sunt doua coruri, primul din Helsinki (aici sa vedeti probleme :) ) si al doilea din Budapesta

Tristetea dupa Suzanne Vega

2009-07-21T18:04:00.003+03:00

Parul matasos, cuminte si rosu. Ochii sclipitori si gura moale, cu buze frumos conturate. Dar mai ales vocea, la fel de languroasa, calda, tandra, inteleapta ca si acum 20 de ani. Asta e ce am recunoscut la Suzanne Vega, ce m-ar fi facut sa plec daca nu as fi gasit de-a lungul concertului ei. M-am tot autosugestionat sa gasesc in melodiile live ce gaseam in cele inregistrate. Si nu ma refer la calitatea vocii, ci la faptul ca tot ce imi produceau melodiile astea ascultate acasa s-a batut cap in cap cu sobrietatea si lipsa de comunicare pe care le-am observat la ea, pe scena.

Nu, nu ma asteptam la vreun “Buna seara, prieteeeeni!!” urlat din fundul plamanilor, nici la vreun “Hai, toata lumea aplauda acum cu mine!”, dupa cum au apreciat Oigan si alti psiho-astro-specialisti in muzica si in ce ar trebui ea sa produca in oameni. Ma asteptam, in schimb, la o sala plina, nu la cei maxim 2000 de oameni care au fost acolo (cum bine a remarcat un prieten, concertul ar fi mers mult mai bine intr-o sala mica, un club, atmosfera ar fi fost mult mai prietenoasa). Ma asteptam sa ne povesteasca mai mult, sa glumeasca mai mult, sa existe intr-adevar si o atmosfera Suzanne Vega in carne si oase, nu doar in melodiile ei. Si nu in ultimul rand, ma asteptam sa gasesc pe scena o trupa completa (nu doar chitarist si basist, ci si cu baterist si clapar), asa incat ritmul lui “Tom’s Dinner” sa nu fie tinut doar din bass, iar “Blood makes noise” sa te faca intr-adevar sa ti se ridice parul pe maini, asa cum se intampla cand il asculti inregistrat. M-au bucurat foarte mult insa “The queen and the soldier” si “Rosemary”, fara care nu cred ca ar fi fost un concert complet.

Am asteptat mult concertul asta, dar daca ar fi sa se repete in aceleasi conditii, nu cred ca as mai merge a doua oara. As merge sa vad o Suzanne naturala, calda, vesela, asa cum cred ca e in realitate. As merge sa ii vad "poza color". Dar nu as vrea sa vad inca o data o artista care incearca din rasputeri sa isi ascunda vulnerabilitatea (pe care o prezinta in melodii in toata nuditatea ei) in spatele unui costum clasic, negru, in spatele unei seriozitati care nu cred ca are cum sa fie veridica atunci cand ai atatea lucruri frumoase de zis (cel putin in melodii).

Tom's Dinner

Luka

Avem containeeeer, avem valoaareee

2009-07-20T15:21:00.003+03:00

Acum vreo 6 luni scriam despre primaria sectorului 4 si durerea din fundul sufletului ei vizavi de amplasarea de containere pentru reciclare. Nu stiau, nu aveau, nu puteau. Acum o luna le-am trimis din nou un mail in care le-am mai povestit o data cum ma doare corasonul sa tot arunc laolalta carton, sticla si plastic. N-ar putea ei sa isi rupa putin de la spaga si sa amplaseze 3 containere in zona in care stau? Si ce sa vezi? Pot. Dupa cinspe schimburi de mailuri in care ma instiintau ca au primit mailul, ca il dau mai departe la comisia nu stiu care pentru analizare, de la comisie - la Rebu, de la Rebu - inapoi si tot asa, intr-un final am aflat ca o sa amplaseze 3 containere la 5 minute de mine. Aleluia! Ideea e ca daca ceri si ai un pic de rabdare, s-ar putea sa se si indeplineasca.

Iar la cateva ore dupa ce am primit raspunsul lor, asa, ca cireasa de pe tort, am aflat ca asociatia Mai Mult Verde a initiat proiectul "Viata dupa colectare". In cadrul lui, printre altele, asociatia pune la dispozitie un model de cerere online pentru amplasare de containere, valabil pentru primariile din toata tara. Cam ce am facut eu, doar ca in cazul asta cererea e deja scrisa si se poate trimite din 3 click-uri. Asadar, daca vrei sa reciclezi si nu ai unde, completezi cererea cu numele tau, adresa la care vrei sa fie amplasate containerele si primaria careia i te adresezi. Raspunsul din partea primariei trebuie sa vina obligatoriu in maxim 30 de zile. Bafta! :)

RedBull X-Fighters Exhibition Tour

2009-07-07T16:40:00.004+03:00

Cateva poze de la Red Bull X-Fighters Tour, in care au fost "implicati" 4 motociclisti din Belgia, Noua Zeelanda si Suedia, o rampa de lansare, una de aterizare si vreo 5-6.000 de oameni, veniti in Piata Constitutiei. De ce? Ca sa vada tot felul de acrobatii facute cu motocicleta, in timpul sariturilor de pe rampa.

Nu ma pricep la motociclism, dar cred ca e primul eveniment de genul asta din Romania. Avand in vedere ca a fost si gratis, lumea a venit ca la circ, chiar daca la ora inceperii turna cu galeata:) E drept ca publicul nu a avut parte de trick-uri (cica asa se numesc schemele pe care motociclistii le fac in aer) cum vezi in competitiile de la Eurosport, dar a fost spectaculos sa vezi cum un om cu o motocicleta de vreo 150 de kg poate sa se dea peste cap cu ea, sa o rasuceasca, sa se ridice in maini, pe ghidon, toate astea fiind facute in cateva secunde de zbor de la o rampa la alta.

Combinat cu muzica de fundal (Korn, Limp Bizkit, Rob Zombie), cu mirosul de benzina care plutea in jurul rampelor de sarituri, cu reactia spectatorilor, care au strigat si aplaudat in continuu (aici isi au oarecum meritul lor si prezentatorii show-ului - Razvan Simion si Dani Otil) si cu motociclistii din public, care isi ambalau motoarele in semn de sustinere atunci cand cei 4 rideri "ieseau la rampa" pentru aplauze, eu zic ca atmosfera a fost chiar faina. Cel putin motociclistilor din public cred ca le mai crescuse un ventricul de mandrie :) Dar in afara de motociclisti, am vazut in public multe femei si multe familii care venisera cu copiii. Si care au stat pana la sfarsit :) Asa ca se pare ca Red Bull o sa pregateasca un turneu mai mare, avand in vedere ca reactia publicului a fost foarte buna.

M(otorhead) & M(oby)

2009-07-04T21:55:00.010+03:00

Cateva poze din a doua zi de B'estfest, in care au cantat Ayo, Polarkreis 18 si cele doua bomboane de pe tort, M(otorhead) & M(oby). Ceva mai saracacios anul asta si ca trupe, si ca public. Totusi, la Moby cred ca au fost vreo 10.000 de oameni. Mi s-a parut si cel mai bun concert din ziua asta, chiar daca venisem cu inima impartita pe jumatate cu Motorhead :)

Cu tot respectul pentru bunicutii de la Motorhead, care canta de aproape dublul varstei mele, mi s-a parut ca in trupa se simte oboseala, iar vocea lui Lemmy s-a auzit prost (nu stiu daca din cauze de energie sau din cauze de sonorizare, poate amandoua). Oricum, a fost un concert fain ca atmosfera, s-au facut pogo, crowd surfing si evident ca la "Ace of Spades" nici n-a mai fost nevoie de ventilatoare, la cate plete se vanzoleau in jur. Bunicutii nu au revenit insa cu niciun bis, spre dezamagirea generala, mai ales ca au cantat doar 60 de minute.

In schimb, la Moby a fost o magie generala :) Sunet bun, lumini frumoase, combinatii de culori excelente pentru fotografii. A intrat pe scena, imbracat in tricou si blugi, iar cand a zis simplu "Hello", ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cand n-ar fi zbierat in extaz mii de oameni, mi s-a ridicat parul pe maini si mi-a venit sa-l pup pe crestetul ras. A cantat o gramada de melodii cunoscute ("Porcelain","Why does my heart feel so bad", "Lift me up" - la care s-a sarit in cor :) ), multumind dupa fiecare piesa cu un "Senchiu, senchiu, senchiu, sencs!", dupa care nu putea sa nu te buseasca rasul, auzindu-l asa, putin sasait si calm.

S-a bucurat ca Bush a plecat in sfarsit, "after 8 fuckin' years", timp care a fost "the worst, most awful president" pe care SUA l-au avut vreodata. A incheiat concertul - dupa vreo ora si jumatate de produs sentimente amestecate, de la bucurie tembela la meditatie - cu "I'm feeling so real", melodie de topaiala generala acum vreo 10 -15 ani. Si pentru toate astea, la sfarsit, cand el ne-a zis "senchiu, senchiu", n-am putut sa nu zbier un "No, senc IU, Moby!" :)

M

2009-07-03T15:20:00.003+03:00

Cu cat ai mai multe zile ireale, cu atat cred ca iti vine mai usor cand esti pe patul de moarte. Zilele in care simti ca abdici de la ce stiai in mod normal si ai senzatia ca traiesti ca intr-o carte sau intr-un film, ca toate intamplarile si oamenii pe care ii ai in fata curg ca un scenariu bun, iar tot ce poti tu sa faci e sa razi si sa te simti eliberat, relaxat, ei, zilele astea iti fac de fapt despartirea de viata mult mai usoara. Pentru ca de fapt doar in zilele astea traiesti cu adevarat. In spatiile astea dintre intamplarile obisnuite, asemanatoare cu spatiile dintre celulele unui tesut, in care nu stii ce e. E adaptare, improvizatie, jonglerie. Pe sistemul "Ce flori frumoase! Sunt artificiale?", uneori e asa de frumos ca nici nu iti dai seama daca e adevarat.

A-vio-vio-vio-viooleetaa!

2009-06-19T12:57:00.009+03:00

Concertul Gogol Bordello de acum doua zile s-a savarsit, as zice eu, pentru doi oameni. Bine, si pentru restul de 2.000 care au venit sa-i vada, dar in special pentru doi oameni care au fost vedete miercuri seara :).

De exemplu, Veverita e un om ales. Ca altfel nu vad cum sa-ti strige numele solistul Eugene Hutz de nu stiu cate ori, alaturi de inca 2000 de oameni. Prima oara am zis ca or fi vocile...dar a doua oara s-a auzit clar si de pe scena, si din public: “A-vio-vio-vio-violeta!!”. Si asta fiindca avea ea ceva in seara aia...avea coada aia de vis, barbatii se inghesuiau sa o invite in parc, avea bretonul ca nimeni altcineva, de-ti venea s-o mangai pe cap in continuu, sa-i cumperi Whiskas, s-o iei acasa! Deci nu e de mirare ca nici Hutz n-a scapat din mrejele ei. Vorba lui Liv, o fi insurat? :)

Bun, Gogol a cantat miercuri pentru Vio-vio-violeta. Dar a mai cantat pentru cineva. Nu stiu cum il cheama, dar are vreo 60 de ani, canta la vioara in Taraf de Haidouks, are piele neagra si par alb si cred ca atunci, pe scena, a fost seara vietii lui. Nu stiu, asa am avut eu senzatia. Parea impiedicat de propriul corp imbatranit, altfel sunt sigura ca ar fi alergat de la un cap la altul al scenei, ca si Hutz. A cantat la vioara de-a scos scantei. Si a fost foarte mandru cand, la sfarsitul concertului, Gogol i-a invitat si pe cei de la Taraf pe scena si au cantat impreuna ultima melodie, asa, ca un adevarat mix etno-culturalo-maggic. Si apoi a tinut-o de mana pe una din dansatoarele de la Gogol, cu vreo 40 de ani mai tanara, a tinut-o toata melodia, a pupat-o, a ras, a venit in fata scenei, a primit aplauzele ca un adevarat rege, a ramas singur si fascinat, in fata celorlalti, in timp ce din public veneau strigate, aplauze, fluieraturi etc etc. Am avut senzatia ca pentru el asta a fost momentul care i-a justificat toata viata, momentul la care visam majoritatea in secret – sa fim iubiti instantaneu, sa ni se strige numele, sa existam in memoria cuiva, sa fim despicati din dragoste, precum Grenouille din “Parfumul”.

Si apoi, in sfarsit, Gogol a cantat pentru noi, cei 2000 de profani. Ne-am chitait, am sarit, am zbierat, am transpirat, ne-am imbracat in mov, am gandit local si am f.... global. Si abia astept s-o mai facem si data viitoare, fiindca presimt ca Gogol nu sunt la ultimul concert in Romania. Dupa ce au cantat o melodie cu jumatate de versuri in romana, care se cheama, culmea, “Roumania”, asa presimt eu, ca n-au cum :)

Start wearing purple (pe vio-vio-violeta o puteti vedea la un moment dat in stanga de tot, intr-o bluza rosie :) )

In extractie, in foraje, in platforme, in abataje...in mine

2009-06-17T14:14:00.005+03:00

Mai jos este reactia Happyfish la campania de promovare pe care Gabriel Resources o duce acum pe posturile TV, in speranta de a castiga o bruma de sustinatori pentru "investitiile salvatoare" pe care vrea sa le faca la Rosia Montana. Spoturile pentru Gabriel au fost facute de Naumovici (poate castiga si el, saracul, macar de-un molar de aur din toata afacerea asta, daca oricum respectul de sine si l-a pierdut de mult).

PS: De aici puteti prelua, semna si trimite o scrisoare deschisa catre Ministrul Culturii, Theodor Paleologu, pentru impiedicarea distrugerii de catre Gabriel Resources a Masivului Carnic, respectiv a minelor romane si a altor vestigii arheologice care se gasesc acolo.

Acesta e cel mai recent obiectiv al companiei, deoarece in Carnic se gasesc cele mai mari zacaminte de aur din zona. Mai multe puteti face citind scrisoarea, semnand-o si trimitand-o la adresa cabinet.ministru@cultura.ro .

Dupa ploaie

2009-06-11T21:31:00.003+03:00

In seara asta, dupa ploaie, am vazut una din cele mai frumoase lumini, asa, cam ca lumina sfarsitului lumii:)

Intaietatea

2009-06-04T05:09:00.005+03:00

E 5 dimineata, am deschis geamul si mananc un snitel cu sos de rosii iute, facut in casa. E bun. Aerul e dupa ploaie - un prim-aer, cu totul diferit de un prim-ministru. Pe cer e ultima stea, chiar daca e prima pe care o vad eu. Iar pasarile canta asa – 3-4-5, putine in general, dar multe, bucuros de multe, pentru linistea asta, in care oricum rasuna, la concurenta, pasii unui om. Sunt niste pasi gumosi, incaltarile i se lipesc pe asfaltul inca putin umed; e singur pe toata strada, duce o geanta pe umar, trece de geamul meu si merge mai departe, probabil spre serviciu. Liliecii zboara bezmetic, se aude si primul caine de cand pare ca a venit dimineata. Si ma intreb daca intaietatea asta de a auzi primele pasari, pasi, caini, in barca lui Ra, ni se da sau o luam noi de undeva. De unde? Pana unde?

Morning Mimi

2009-06-03T11:01:00.002+03:00

Ce sa fie? O dulceata de nuci? Un serbet si apa rece? Sau poate un ceai la 5? :)

Incalzirea

2009-06-01T22:09:00.003+03:00

Amandoi au cam 60 de ani. Par de mult impreuna. Nu au casa, dorm afara si iarna, si vara. Iarna trecuta isi facusera un adapost din sacosele pline cu tot felul de lucrusoare, din care alcatuisera un fel de cazemata. Pe jos pusesera o plapuma pe care dormeau, iar ca acoperis aveau o folie de plastic, intinsa direct peste ei. Ziua, stateau acoperiti sub plapuma, ii vedeam mereu acolo, ghemuiti, cu mai multe caciuli pe cap. Nu priveau pe nimeni, doar asteptau.

Apoi au disparut si n-am stiut daca au reusit sa treaca de iarna. Asta, pana acum cateva zile, cand i-am revazut din autobuz, in aceeasi statie in care dormeau acum cateva luni. El era asa cum il mai vazusem - incruntat, nebarbierit. La bustul gol, pe o banca, privind tot timpul inainte. In schimb, pentru ea parea ca intr-adevar venise caldura: ii vorbea aprinsa, tinand o mana pe piciorul lui; radea si il privea de aproape, incercand sa il atraga in scenariul ei. Apoi, neasteptat in filmul fara sonor pe care il urmaream, s-a apropiat si mai mult de el. Si l-a sarutat pe obraz. Da, iarna chiar se terminase.

Planurile

2009-05-31T17:23:00.003+03:00

Nu inteleg daca neincrederea mea vine din mine - ca "om" sau din mine - ca român (ma refer la neincredere in oameni, in autoritati, in faptul ca nu am nicio certitudine ca mi s-ar raspunde la fel daca m-as purta "etic", mi-as plati ratele la timp, as manca sanatos, as incerca sa nu intretin conflicte, as da bani la cersetori si toate chestiile astea).

E o neputinta de a iesi din calculele mintii mele si de a intelege ce se intampla acum, aici. Nu stiu cum ar trebui/as putea sa rezolv asta, sa scap de seriozitatea si calculele de care m-am ferit toata adolescenta, fara sa inteleg atunci ca, de fapt, ele fac parte din mine. Sau au devenit in timp? As putea sa functionez cum trebuie fara ele?

Ce stiu sigur e ca ma tin mereu in loc si nu imi lasa aer, dar nu cred ca viata mea s-ar mai putea desfasura normal fara ele. Cred ca tocmai asta ma sperie :)

Anunt

2009-05-28T17:07:00.003+03:00

Vin Faith no more!Pe 15 august! Adica la o luna-doua dupa concertele Gogol Bordello, Suzanne Vega, Moby si Motorhead. Cumpara cineva un rinichi?

Gata si cu ultima sansa de a parea intelectuala :)

2009-05-28T16:00:00.004+03:00

Azi am fost la oftalmolog. Chestia pe care-o stiam e ca port ochelari de vreo 10 ani. Chestia pe care n-o stiam, pana azi, e ca de vreo 3 ani ii port degeaba.

Zice-se ca, din varii motive, dioptriile se pot schimba, in timp, cu de la sine putere. Bun, si asta pot sa-nteleg. Dar ce nu inteleg e cum a putut ca treaba asta sa treaca neobservata timp de vreo 3 ani, avand in vedere ca merg la oftalmologi cel putin o data pe an? Aveau ceva in ochi, sau ce?

Ce-i drept, un doctor mi-a mai zis la un moment dat ca degeaba port ochelari, dar avea cam 70 de ani si nu stia niciodata unde ii sunt pixul, topul de retete sau stampila. Nu stia nici cum se porneste aparatul cu care trebuia sa mi se uite in ochi. Drept urmare, chiar daca mi-ar fi dat diagnosticul ca am fost la Camera Ascunsa sau oricare alt diagnostic, tot mi-ar fi venit greu sa-l cred. Dar uite ca l-am banuit degeaba :)

Acum ce sa mai zic? O sa-mi para rau dupa "aragaz cu patru ochi", "biciclisto", "sticle-n ochi" si alte nume de alint de care m-am bucurat pana acum :) O sa-mi lipseasca si sentimentul de cartita, dupa consulturile cu atropina (da, da, fostii mei frati intr-ale dioptriilor, stiti voi despre ce vorbesc :) ). Si n-o sa mai pot nici sa impresionez masculii, stergandu-mi enigmatic si senzual lentilele.

Dar e si o parte buna: si azi am invatat, nu-i asa, un lucru nou. Cum ar veni, nicio masa fara peste.

Iarmaroc Pest....pardon...Fest

2009-05-24T12:05:00.006+03:00

Acum o sa scriu despre o tampenie pe care am facut-o fara sa ma gandesc prea mult inainte. Adicatelea, m-am dus la Iarmaroc Fest. Iarmarocul asta s-a vrut un fel de festival jazzo-funko-house, organizat in padurea Paulesti, de langa Ploiesti.

Padurea fiindu-mi cunoscuta de cand eram mica si mergeam acolo sa alerg prin balarii si sa rod mere padurete direct din copac, am zis ca ar fi o idee buna sa ma duc la festival, sa vad ce si cum.

Acolo am dat peste:

Movile de pahare de plastic, PET-uri, chistoace de tigari
Cola Zero, Tomberoane Zero
Muzica bubuind intr-o padure din care pasarile si animalele, intr-o nesimtire cum rar am vazut, nu se gandisera sa isi ia talpasita, ca sa putem noi, bipezii, sa ne dixtram
WC-uri putine, in schimb rare, din care cauza padurea s-a transformat intr-o buda ecologica pe o raza de 200 de metri.
Oamenii isi stingeau tigarile printre lemne si frunze uscate fara cel mai mic stres!! Nu am vazut nicio masina de Pompieri sau de Salvare la intrare. Poate erau pitite bine printre copaci, dar eu nu le-am vazut.
N-am vazut nici ca spatiul festivalului sa fie delimitat in vreun fel; ca daca se trezea vreunul cu exces de sange in alcool sa mearga pana la marginea padurii, poate n-ar fi fost bine sa-l gaseasca peste o saptamana in vreo rapa, zic. Practic, iti luai berea, intrai in padure si de-acolo - the sky is the limit. Nu mai zic ca erau si o gramada de copii, care deveneau cam greu de supravegheat in aglomeratie.
Spectacol de laser bagat in ochii bufnitelor, al cotofenelor si al altor pupeze care incercau sa isi mascheze identitatea, strigandu-se "Pisi".
Oameni sub 18 ani, la cozi la bere, desi pe site-ul festivalului scria ca minorii nu au acces la eveniment. Nu ca ar fi verificat cineva buletine la intrare. E Romania, la ce bun?
O atmosfera romantica dupa lasarea noptii, avand in vedere ca nu era nici macar un bec in toata padurea aia, in afara de tarabele cu bere si de scene - luminate si alea putin spre deloc. Cum ar veni, ati vrut padure noaptea? Ia luati de-aici un Blairwitch Project, sa va saturati.
Sonorizare proasta - nu stiu daca la toate scenele, dar un singur concert am vrut sa vad, Butterflies in my stomach, si mi-a trecut dupa ce solista a inceput sa vorbeasca la microfon si se auzea ca intr-un remix prost: " ..na sear... Sp..ram..sa va simt..i b'ne!"

Dupa toate astea, sper sincer sa fie prima si ultima editie a festivalului astuia. Nu neaparat pentru proasta organizare (bude putine, lipsa luminii, lipsa cosurilor de gunoi, sonorizare proasta etc), cat pentru faptul ca si-au batut joc in ultimul hal de padurea aia.

Mi se pare de mare porc ca, dupa ce ca sunt foarte putine spatii verzi, sa se mai si organizeze un festival in mijlocul unui ecosistem, unde sa vii sa calci in picioare cu cea mai mare nonsalanta "casa" unor animale, pasari etc si sa lasi in urma munti de gunoaie, ca si cum ai fi in gara. Toti naivii se dau de ceasul mortii cu ecologia, reducerea poluarii, pastrarea spatiilor verzi, in schimb la Paulesti ne batem joc de padure, pentru ca putem.

Din pacate, nu am reusit sa aflu de pe site-ul festivalului cine l-a organizat, nu stiu daca Primaria a fost implicata cu diverse aprobari, dar stiu ca e prima si ultima oara cand ma duc la o treaba de genul asta. Si-mi pare rau ca nu am avut cum sa anticipez mizeria care a fost acolo, si la propriu, si la figurat, ca sa nu ii mai sustin si cu cele 3 bilete cumparate.

Laser, frate!

Si acum, toti, in cor: Multuuumiiim, Vodafone!

2009-04-25T20:25:00.005+03:00

Acum fix 4 minute a fost un cutremur care s-a simtit ceva mai mult decat o gadilatura, adica na, ne-am distrat, a meritat efortul. Cutremurul a durat vreo 10 secunde, sa zic. Dupa ce s-a terminat, excitata de adrenalina, dau sa imi sun consortul, sa-i zic ce misto a fost, ca uite, in sfarsit, asa mai uitam si noi, oamenii, de muncile disperante si ne aducem aminte ca putem sa murim in orice moment si ca n-am facut nimic interesant pana acum.

Bun, si dau sa-l sun. Amandoi in retea Vodafone. Ghinion 1: eroare de conexiune. Ghinion 2: retea ocupata. Ghinion 3: se inchidea direct, nici nu mi se mai forma numarul. Dupa cateva minute, deja uitasem de ce voiam sa sun initial si ma distram tot insistand sa sun si intrebandu-ma cat pot ei s-o mai tina asa.

Din care deduc ca, probabil, toti au pus mana pe telefon in secunda in care a inceput cutremurul si si-au sunat rudele ca sa-si ia adio. Eu am fost mai fraiera si m-am trezit abia dupa 10 secunde, cand s-a terminat cutremurul, deci n-am mai prins loc. Asta ar fi o varianta.

Varianta a doua ar fi ca Vodafone e varza si ca fazele de pana acum in care mi se intrerupeau convorbirile, ma auzeam cu ecou sau auzeam in telefon niste zgomote ciudate, ca de drujba in functiune, nu veneau de la prietenii mei imaginari. Si nu erau nici coincidente. Ele pur si simplu ziceau, toate, acelasi lucru: ca la conducerea Vodafone everyday is a holiday si ca pentru ea conteaza putin spre deloc cat de multumiti sunt clientii de serviciile Vodafone.

Cum ar veni, cand chiar ai nevoie sa suni pentru o urgenta, mai bine iti iei un porumbel voiajor si stii ca ai rezolvat problema. Pentru ca ma gandesc asa, ca chestie: daca ar fi fost un cutremur chiar puternic, din ala cu geamuri sparte si tot tacamul...si daca un geam din ala imi pica mie pe picior si-mi nimerea, sa zicem, o vena esentiala... eu ce faceam, ma intindeam confortabil, imi luam niste integrame si asteptam sa isi revina Vodafone cu reteaua ca sa pot suna la Salvare sau la familie? Ca uite, de-asta zic, adica nu dau cu parul, dar propun: n-ar fi mai cinstit ca, dupa faza asta, sa dea Vodafone cado, la fiecare abonament incheiat, si o asigurare de viata?

(PS: intre terminarea cutremurului si terminarea post-ului astuia au trecut 25 de minute. Nici acum nu s-a eliberat reteaua. Si uite cum "Hai liberare!" capata noi si noi sensuri :) )

(PPS: la momentul la care am scris post-ul, nu aflasem ca de fapt toate retelele au cazut, ba chiar si cea fixa de la RDS, din cate am inteles. Asta nu poate decat ori sa anuleze tot post-ul asta, ori sa-i inmulteasca mesajul cu 3 sau cate retele de telefonie mobila or fi :) )

Easy like a sunday morning

2009-04-12T17:04:00.003+03:00

- sculat la 10 cu ochii carpiti

- iesit, o ora mai tarziu, cu Bubu, sora lu Vio, la ness frape, terasa cu soare, chelner burtos si interviu despre voluntariat pentru licenta. Intre timp, sunat mama, care ne-a stampilat scurt cu un "Ati iesit si voi la soare, ca gazele". Corect :)

- Dupa despartirea de Bubu, urcat in metrou si asezat langa o Doamna cu Catel. Doamna era studenta, catelul - maidanez. Discutat cu doamna si catelul, in paralel, timp de 4 statii. Aflat ca doamna a luat catelul de pe strada, unde statea avariat din motiv de bataie primita de la niste copii (carora le urez un sincer "La Multi Ani" in scoala de corectie). Felicitat Doamna.

- Doamna dat jos, eu continuat calatoria si ras singura cu "Ghidul lenesului" in poala. Adjudecat ca si carte de capatai.

- Terminat calatoria, dat jos la Victoriei, mers pana la Muzeul Taranului. Stat la coada, platit bilet, intrat la Targul de Florii. Holbat ochii la movilele de oua incondeiate, cruciulite din lemn, pictate de mana, vorbit o jumatate de ora cu un nene care vindea oua. Nenea mi-a explicat cum se gauresc ouale si se golesc de continut, cum se prepara vopseaua, cum se scufunda oul in vopsea si apoi in ceara, cum se trag cu vopsea toate liniutele mici si migaloase de pe ou, ca sa iasa modelul din final. Nenea dat instrument ca sa trag si eu liniute drepte, sa vad cat de greu e sa nu-ti tremure mana. Luat instrumentul, tras doua linii strambe, zgariat oul. (Facut de) ras, cumparat un ou, plecat mai departe.

- Admirat un nene in port national, cu fiul lui. Cantau la niste instrumente facute dintr-o radacina de planta care semana cu o tartacuta, doar ca mai mare. Instrumentul semana cu un fel de cimpoi.

- Mers mai departe pe la standul de vinuri ecologice. Aflat ca vinul ecologic poate sa aiba o vechime de cel mult 2 ani, pentru ca nu contine sulf sau alte substante chimice care sa il faca sa reziste mai mult. Gandit dubios la compozitia vinurilor vechi de 15 ani. Plecat mai departe.

- Ajuns la standul cu clopotei din ceramica, mici de 1 cm si cu traistutele mici cat un pumn, facute special ca sa iti pui in ele oul de Pasti. Mirat la vederea unui ou de strut cu Iisus pe el. Trecut rapid, cu ochii stransi si cu degetele in urechi, pe langa masutele cu turta dulce.

- Ajuns in ultima zona din curtea muzeului, in perimetrul castigator, unde mirosea a peste fript (la care se dadea si mamaliguta) si unde oamenii stateau pe iarba din fata muzeului, mancand sau band un vin. Printre ei, copaci mari si infloriti alb. Ajuns in Raiul din Ghidul Lenesului.

PS: Aici e un filmulet facut cu telefonul. Are o calitate mai mult decat proasta, dar va puteti face cat de cat o idee.

Cum am petrecut Ora Pamantului

2009-03-30T15:09:00.005+03:00

Sambata seara am scos tot din priza, am inchis luminile si am plecat spre Piata Constitutiei, unde am dat peste cateva sute de oameni, o scena micuta si un telescop. Majoritatea celor de acolo erau grupuri de voluntari care voiau sa faca parte din numarul "60" alcatuit din lumanari aprinse. 60 vine de la cele 60 de minute - Ora Pamantului (au intrebat mai multi ce inseamna, de-asta am adaugat si aici).

Astroclubul Bucuresti a adus si un telescop prin care puteai sa vezi roiuri de stele care, in mod normal, nu se vad din cauza luminilor orasului. Tot de la ei am aflat si de conceptul de "poluare luminoasa", care se refera la o parte din lumina stalpilor stradali, indreptata spre cer - unde nu foloseste nimanui si nu spre asfalt - unde ar trebui sa se indrepte 100%. Daca tin bine minte, 30% din lumina acestor stalpi se indreapta in sus, deci este consumata degeaba. De aici si numele de "poluare luminoasa".

Cu 20 de minute inainte de incepere, ne-am asezat fiecare in dreptul unei lumanari (350 la numar) si am format un "60" din oameni si lumanari. La 20.30 au inceput sa se aprinda lumanarile, din mana in mana. Sau din "lumina in lumina", pentru ca era exact ca la Pasti, nu doar la partea cu lumanarile, ci si ca atmosfera. Pentru ca nu au fost foarte multi oameni (350 de voluntari pentru lumanari, plus inca circa 200 de spectatori), era un aer intim, familiar.

La 20.30 s-au stins, pe rand, luminile Casei Poporului, in aplauze si strigate. In acelasi timp s-au stins luminile la Ateneul Roman, Cercul Militar, Muzeul National de Arta, Opera Romana.

Dupa circa un sfert de ora in care am tinut lumanarile cat mai sus, le-am dus langa scena, unde au inceput apoi sa cante Sistem. Nu au avut microfoane, nici boxe, nici reflectoare, pentru a nu consuma curent. Lumina a venit de la iluminatul stradal, de la cele 3 butoaie de pe scena in care ardea spirt si de la lumanari. A fost fain, oamenii s-au agitat pe scena si au reusit sa-i faca si pe cei din public sa sara sau sa bata din palme. Pacat doar ca au cantat foarte putin, cam 5 melodii. Dupa ce s-a terminat concertul, spectatorii au fost invitati la telescopul Astroclubului, asa ca instantaneu s-a format o coada de cateva zeci de metri, care se lungea vazand cu ochii. Evident, pana m-am prins eu ce se intampla, coada era deja mult prea mare, asa ca am plecat.

In concluzie, am aprins, multi oameni, o lumanare "in memoria ecologiei". A fost frumos, chiar daca nu au fost atat de multi cum ma asteptam. Dar poate tocmai de-asta, atmosfera a fost mult mai personala decat la un eveniment care strange mii de oameni. Nu e mult per ansamblu, dar e foarte mult comparativ cu anul trecut, cand abia s-a auzit de eveniment (pentru ca anul asta organizatori au fost WWF). Sper ca la anul primaria sa stinga luminile stradale macar in centru. Iar peste doi ani, in tot orasul. Macar asa, chiar si incetul cu incetul, si tot se schimba ceva.

Foto de aici

Mircea Badea :)

2009-03-30T03:07:00.003+03:00

Mă scuzaţi, glumă de 3 dimineaţa...

Foto de aici

Ora Pamantului romanesc

2009-03-27T13:39:00.004+02:00

Mai stiti Ora Pamantului? Actiunea aia de pe 28 martie, in care suntem invitati sa ne alaturam unei actiuni concomitente in toata lumea si sa oprim orice consum de curent timp de o ora?

Pentru Ora Pamantului, cuprinsa intre 20.30 si 21.30, trupa Sistem va canta in Piata Constitutiei. Noutatea consta in faptul ca evenimentul va fi 100% unplugged. Nu se va consuma niciun pic de energie electrica pentru ca pe scena nu va exista niciun microfon, nicio boxa, niciun cablu si, mai ales, niciun reflector.

In vecinatatea scenei va fi amenajat un “60” urias, compus in totalitate din lumanari, care va constitui singura sursa de lumina, in afara de iluminatul stradal din zona.

Pentru implicarea sa constanta in actiunile ecologice, Zoli Toth, care e si membru al Sistem, a fost numit ambasador al Earth Hour si zice despre concertul din Piata Constitutiei: "Va fi ca in liceu cand ne strangeam in parc si vreun coleg canta la chitara. Nu era asa multă lumina, nu aveam nici amplificare, dar ne simteam tare bine. Pe 28 martie, pe scena vom fi doar noi si butoaiele noastre, masurand in ritmuri cele 60 de minute in care fiecare trebuie sa se gandeasca la viitorul planetei. Le multumim celor de la Recolamp care au facut acest concert posibil si sper ca sambata seara sa ni se alature cat mai multi prieteni intru ecologie.”

Nu e faina ideea? Nu e emotionanta implicarea? Si nu e stupid ca va fi urmarit de o mana de spectatori, de fapt spectatoare, pentru ca exact la acea ora se difuzeaza si meciul Romania-Serbia? Care, oricat am vrea noi sa "salvam pamantul", nu poate fi urmarit la lumanare... Nu se face. Or'shcat.

Hold me tight, let me go

2009-03-27T01:17:00.010+02:00

Mama e directoare de gradinita. Dupa discutia cu ea din seara asta am ajuns la concluzia ca as impune un test psihiatric pentru fiecare cuplu care are de gand sa faca un copil in viitorul apropiat. O admir pe mama pentru ca are taria si diplomatia de a nu le rupe capul tuturor idiotilor pe care ii vede ca isi lovesc copiii, ca ii iau peste picior, ca nu ii lasa sa respire, ii injura si ii complexeaza. Nu doar ca nu le rupe capul, dar le explica si vorbeste cu ei ca si cum ar fi niste oameni. Pentru mine nu sunt. Sunt niste impotenti afectiv si mental care, cel mai probabil, isi vor transforma copilul intr-o viitoare copie a lor: “dar de ce sa nu-i mai dau cate o palma lui fi-miu? Ce, eu n-am crescut cu bataie?! Si n-am murit!”.

Pentru astfel de parinti a fost facut documentarul “Hold me tight, let me go”. E vorba de un centru de terapie pentru copiii cu traume emotionale, situat in Marea Britanie. Ma refer la copii care si-au vazut parintii injunghiindu-se, care sunt alintati cu cate o palma peste fata sau care au crescut cu un singur parinte. Copiii respectivi sunt niste frustrari ambulante, niste guguloaie de durere, frica si agresivitate pe doua picioare, mostenire pe care au primit-o prin amabilitatea acelui tip de parinti de care vorbeam mai sus.

Ei…avand in vedere toate astea, imagineaza-ti cum ar fi sa lucrezi acolo. Imagineaza-ti ca in fiecare zi este posibil sa fii muscat, scuipat, lovit si injurat de copii cu varste pana in 12 ani. Ca trebuie sa imobilizezi un astfel de copil atunci cand incepe sa te loveasca cu picioarele in stomac, cand te face tarfa, cand urla, se zbate si plange ca un posedat. Imagineaza-ti ca trebuie sa il tii in brate, sa ii vorbesti calm, sa nu il agresezi in niciun fel – nici fizic, nici verbal. Si cel mai greu – ca trebuie sa ii castigi increderea, tu, ca adult, in situatia in care acel copil asociaza adultii cu abandonul, cu frica, bataia sau injuraturile.

Pentru mine, oamenii care lucreaza acolo sunt niste eroi anonimi. Daca veti vedea documentarul, caracterizarea nu vi se va mai parea exagerata. Pentru mine este mare lucru ca un astfel de om reuseste sa nu o ia razna in momentul in care se chinuie luni de zile sa stabilizeze un copil, reuseste sa il faca sa vorbeasca normal si sa rada, iar cand il anunta ca tatal lui va veni in vizita, acel copil il intreaba – “Da? Ai vorbit tu cu el si a zis ca o sa vina?...(pauza lunga) …Dar n-o sa ma mai bata, da? I-ai zis asta?”.

Va spun ca, dupa filmul asta, nu ramai cu admiratie pentru existenta acelui centru. Ci cu frustrarea ca nu exista unul similar pentru adulti, unde sa inteleaga ca cei mici nu au alt punct de reper decat ceea ce vad la parinti. Ca cei mici nu vor intelege rational de ce nu e bine sa fie injurati si plesniti zilnic, dar se vor simti mereu rau cand se intampla asta, iar asta se va traduce printr-o tacere anormala, prelungita. Prin accese bruste de agresivitate. Prin injuraturi pe care le vor copia si le vor urla cu ura unui adult. Prin faptul ca devin ceva ce pur si simplu nu e natural sa fie. Ca si cum si-ar purta mereu parintii in spate, ca pe o tumora care te imbolnaveste si te face sa nu mai vezi bine, sa mergi stramb. Asa cum a spus-o si Alex, baietelul din posterul filmului, dupa ce tocmai fusese ajutat sa treaca de o criza de violenta: "Incerc sa merg pe un drum care e drept, dar adultii ma fac mereu sa il ocolesc, s-o iau pe alaturi".

Alexandru Vakulovski - roger and out of Romania

2009-03-26T00:53:00.006+02:00

Aflu de pe blogul lui Mihai Vakulovski, via Aristocle, ca scriitorul Alexandru Vakulovski a fost expulzat din Romania si nu mai are voie sa calce pe duiosul pamant mioritic in urmatorii 2 ani si jumatate. Cauza? Perioada de sedere temporara in Romania i-a expirat, iar pana la data expirarii Alexandru nu a reusit sa obtina cetatenie romana. Din cate am inteles, asteapta de 4 ani sa primeasca cetatenia. Altii o primesc la o saptamana, o luna, in functie de spaga (intre 3000 si 4000 de euro, zice Gardianul ). Asta a fost ghinionul lui Vakulovski - ca a facut proasta alegere de a scrie poezie si teatru, a traduce (Vladimir Sorokin), scrie propriile romane (Pizdet si Letopizdet) sau a lucra ca ziarist. Din activitatile astea, da, poti strange 3-4000 de euro, doar ca in vreo 5-6 ani. Perioada in care ar putea, teoretic, sa obtina si cetatenia, fara nicio spaga. Doar daca nu e expulzat intre timp.

Acum - si mai subiectiv: fratii Vakulovski sunt pe la toate treb'soarele care iti gadila in mod placut intelectul: la Artmania, la Fanfest, la Stufstock, la lansari de carte, la intalniri literare, la bere, la concerte, in reviste online, in Sapte Seri. "Letopizdetul" lui Alexandru a fost printre primele carti printate pe hartie reciclata. Piesele lui de teatru s-au jucat in Romania, Anglia si Germania. Sigur, nu poti cere functionarului care pune stampila pe actul care-ti atesta cetatenia romana sa-si extinda lectura si in afara prognozei meteo din Libertatea. Dar sefului lui ai putea sa-i ceri? Iar pe el, pe Stat, ai putea sa-l dai in judecata? Nu neaparat pentru faptul ca interzice intrarea in Romania unui om care a scris in si despre tara asta... ci pentru faptul ca Vakulovski a preferat sa astepte legal, fara a da spaga, obtinerea unei cetatenii pe care alte nationalitati (arabi, chinezi) o obtin mult mai rapid, cu sau fara spaga. In cazul basarabenilor, asteptarea dureaza cel putin 5 ani.

Inca nu ma pot dezmetici dupa seria de aberatii tipice statului roman pe care le-am aflat in ultima vreme pe propria piele. Sau poate abia acum incep sa ma trezesc? Asta explica de ce romanii au ajuns sa puna Biserica pe primul loc in topul increderii in institutiile de stat?

Ora Pamantului

2009-03-22T12:37:00.005+02:00

In fiecare an, pe 28 martie e "Ora Pamantului", un eveniment care a avut loc prima oara in 2007, in Sydney - Australia. Atunci, 2,2 milioane de locuitori, inclusiv companii, au stins, timp de o ora, toate luminile din casa/birou pentru a trage un semnal de alarma impotriva consumului irational de energie, care duce la accelerarea incalzirii globale.

In 2008, evenimentul s-a extins in toata lumea, asa incat 50 de milioane de oameni din mai multe tari, printre care si Romania, au participat la actiune. Din cate tin minte, clubul Green Hours a fost printre "institutiile" care au luat parte la actiune si care au promovat-o foarte mult.

Anul acesta, se pare ca si administratiile locale incep, timid, sa sustina actiunea. Probabil ca vor mai trece ani buni pana cand Bucurestiul se va vedea, de sus, ca o pata neagra, timp de o ora, pe 28 martie al fiecarui an. Dar ce poate face fiecare pe 28 martie este sa inchida lumina timp de o ora si sa scoata din priza toate aparaturile care consuma energie.

Am incercat-o si anul trecut. Nu a durut si tot ce m-a costat a fost o ora in care nu am mai intrat pe net si nu m-am mai uitat la televizor. In ora aia am plecat in oras, sa ma intalnesc cu niste prieteni, deci pot sa zic ca, in final, toata actiunea m-a costat niste beri :) Cred ca daca ne-ar "costa niste beri" pe cat mai multi dintre noi, asta ar fi o dovada de responsabilitate civica din partea populatiei, care poate ar duce la o implicare mai puternica a institutiilor de stat in anii viitori. Nu e mare lucru si nu ma astept sa se mute muntii din loc intr-un an sau doi, dar cred ca "bob cu bob se umple sacul", iar noi avem boabele:)

Asadar, see you on the dark side of Bucharest pe 28 martie, intre orele 20.30-21.30 :)

Primul eveniment "Earth Hour", in Sydney, 2007

Nervoasa?! EU??!!!

2009-03-20T03:36:00.003+02:00

Am gasit pe un blog testul asta (e pe un site cu prostii, nu-l deschideti decat daca sunteti singuri acasa) care iti arata ce tip de temperament ai. Si cica m-as incadra la "Nervos"! PE CINE FAC EI NERVOASA?!

Temperamentul NERVOS
Temperamentul dumneavoastra este considerat “copilul teribil” al caracterologiei. Este reprezentat prin nume ilustre ale istoriei artei: Byron, Chopin, Baudelaire, Dostoievski, Gaugain, Mozart, Edgar Poe, etc. Temperamentului nervos i s-au consacrat volume intregi de cercetari si analize profunde din care am selectat cele mai importante observatii.

Temperamentul nervos nu trebuie asociat cu un om scos din sarite, decat in anumite ocazii. Este adevarat ca stapanirea de sine este mai curand o mare dorinta pe care o aveti, decat o virtute cu care “ati fi daruit de la natura”.

Principala dumneavoastra problema este dispozitia, prea se schimba usor, cu si fara motiv. Prea va strica “in targ”, la examene, in societate, intentiile cu care ati pornit initial “de acasa”. Poate ca sunteti emotiv, impresionat de prea multe lucru uneori mimica, vocea, miscarile pe care le faceti “nu va asculta” ca pe altii, impenetrabilii pe care ii invidiati.

Este sigur ca sunteti “afectiv”, in sensul ca aveti o traire sufleteasca foarte vie, contradictorie si care va influenteaza puternic actiunile. Pentru ca discutam despre actiuni trebuie sa observam ca emotivitatea si nevoia dumneavoastra permanenta de emotii este in serioasa contradictie cu activitatea dumneavoastra, discontinua si nu intotdeauna eficienta. Ati dori sa faceti multe lucruri si incepeti multe dar, prea des insa, actiunile dumneavoastra raman in faza de intentie. (numai eu stiu cum am terminat facultatea aia...)

Tot ceea ce va putem recomanda in aceasta privinta este sa faceti cat mai putine compromisuri, sa nu fiti comod si sa va alegeti o munca, fie ea si dificila, dar care sa va placa intr-adevar si care in acelasi timp sa va oblige la ordine si autoorganizare. Daca va veti iubi profesiunea, nimic nu va poate impiedeca sa aveti rezultate excelente.

Mai avem o sugestie: temperamentul nervos sufera de o permanenta lipsa de energie in contradictie cu sensibilitatea si imaginatia sa bogata si de aceea este bine sa o economisiti.
O trasatura importanta pe care o aveti este nerabdarea, “viata aici si acum”. Nici un temperament nu este mai legat de prezent ca si dumneavoastra. Pe de o parte este o mare calitate: sunteti un adevarat seismograf al schimbarilor, al problemelor spontane, gata sa reactionati prompt, sa va adaptati la ele si sa-i ajutati si pe altii sa le observe. Reversul promptitudinii este frecventa contradictie pe care cei din jur v-o reproseaza des, intre ce spuneti ieri si ce faceti astazi (da, cu asta o sa fiu de acord si maine) si, poate, lipsa de obiectivitate cu care sustineti si argumentati vreun punct de vedere care va convine pe moment.

In legatura cu modul de a comunica, specialistii considera ca “nervosul” are mai mult ca oricine tendinta, uneori agasanta, de a critica de dragul criticii si contradictiei, sa vorbeasca mai mult despre lucruri sau despre altii si mai putin despre el insusi. (ehe...cate certuri cu prietenii n-am avut din discutii in care mergeam aiurea, pana-n panzele albe, numai de dragul de-a fi contra. Buni prieteni...:) )

Nu "Romanie"

2009-03-19T23:58:00.005+02:00

Deci cum zicea Liv, care mi-a luat vorba din tasta pana sa apuc sa povestesc despre asta: unde sunt, domnule, teatrele de strada? Piesele de teatru, cantarile in aer liber, studenti cu simt artistic care picteaza copiii pe fata, in parcuri? Unde sunt toate astea? Nu ca unde au disparut... unde sunt ele, de felul lor? Avem anual cateva reprezentatii de teatru in aer liber sau la metrou, facute de teatrul Masca. Piesele se joaca, normal, vara si toamna, cand e cald. Dar, chiar si in astea doua luni mari si late, reprezentatiile sunt foarte rare. Dupa ce ca sunt rare, nu sunt promovate. Trebuie sa stai sa le pandesti ca sa ajungi la vreuna.

De cantari, nici nu mai zic. Stiu ca se mai strangeau uneori cativa rockeri nostalgici pe trepte, la Universitate, si cantau la chitara. Dar nu i-am mai vazut de cativa ani. In rest, nu exista nicio trupa care sa cante pur si simplu - in centrul orasului, in parcurile populate, in piatete (ca nu stiu cum sa le zic altfel) -, sa cante, evident, pentru bani, dar care sa si transmita o bucurie a muzicii. Chitara aia sa nu para doar un serviciu, asta zic. Bine, probabil ca la cati comunisti ne conduc, s-ar infiinta in 5 minute un militist care sa-ti spuna ca deranjezi linistea publica si care sa-ti mai dea si-o amenda pentru ca esti ilegal de boem.

Sa nu uitam ca, dupa ce ca avem capitala europeana cu cei mai putini metri de spatiu verde pe cap de locuitor, nici de aia nu avem voie sa ne bucuram. In orice capitala europeana vei merge, o sa ai voie sa stai pe iarba, in parc. Ai voie sa vii cu paturica si sa mananci un sandvis pe iarba, cu "your significant other". Nu doar ca ti se permite, dar e ceva normal. Verdeata si pamantul te fac sa fii sanatos la cap, nu plimbatul pe cimentul comunist. Asta au inteles-o cei de afara, noua ne mai trebuie probabil inca vreo 20 de ani si un Brucan pe care sa-l injuram pentru profetiile lui stupide.

Mi s-a parut SF prima oara, apoi m-a invadat asa o caldura cand eram in Paris si am vazut palcuri de studenti care stateau pe podurile Senei, pe o paturica sau pur si simplu pe jos, cu o sticla de vin langa ei, vorbind. Fara casetofoane urland, fara teribilisme. La fel m-am simtit cand am vazut chioscuri unde se vindeau castane coapte la cornet, sirop de menta sau stridii la gheata, aduse spre degustare. Cam cum e la noi, doar ca in loc de stridii degusti parizer, iar in loc de stradute maturate admiri Carrefour-ul pe dinauntru. La fel de bine m-am simtit acolo cand am dat peste o trupa de strada care canta cu o pofta de viata de se umpluse piateta cu lume care canta odata cu ei sau doar statea, asculta, zambea, batea ritmul. Dar oricine voia putea sa mearga langa ei, sa danseze, sa bata la tobite, sa faca ceva impreuna cu ei. Caci cam asta era cuvantul cheie - "impreuna". Poate si "bucurie". Nu "prostie". Nu "golanie". Nu "Romanie".

Imi vine sa ma marit cu Antoaneta :)

2009-03-17T21:30:00.005+02:00

Ma tot gandeam de ceva vreme sa scriu despre iubitele-mi condimente si mirodenii... despre aromele diferite pe care ti le lasa tarhonul proaspat fata de cel murat, cimbrul verde fata de cel uscat, despre praful auriu de curry, despre ciocolata neagra cu ardei iute sau ghimbir, despre ceaiul de scortisoara si vinul alb, dulce si uleios, care-ti lasa o aroma de vanilie si mere, despre combinatiile de ierburi aromate si vartejul de mirosuri si culori pe care le isca, dar, dupa ce am citit descrierea asta minunata, am cazut lata pe scaun (de placere si incantare) si simt ca nu mai pot sa scriu nimic! :) Sunt plina :)

Foto de aici

Camaruta obscura

2009-03-17T20:53:00.002+02:00

Poza asta are camaruta ei :) Este prima imagine luata cu primul meu aparat. Cu ea...e cu totul alta poveste...:)

Fostii iubiti

2009-03-17T20:51:00.001+02:00

Te-astept, de-a venit toamna!

Apocalyptica

A la Romania

Ceva poze mai vechi

2009-03-17T20:46:00.005+02:00

Cadere in sunet

Dupa plecare

Protest de toamna

Protector

Here they come to save the daaaay

2009-03-14T02:01:00.005+02:00

Ah, dar cum vor veni ei, Gogol Bordello, din nou! Asa, drept cadou de ziua mea, pe 17 iunie, la Arenele Romane :D

Aici, cateva poze si un fel de cronica despre primul lor concert in Romanica. Una din cele mai demente cantari si cele mai tari 3 concerte la care am fost, alaturi de Apocalyptica si Kultur Shock :)

Gogol Bordello - "Mishto" live la Bucuresti, 2007

Poza cu zimti

2009-03-13T06:07:00.005+02:00

Cred ca n-am mai vazut asta de cand eram mica si ai mei ma trezeau pentru gradinita cu noaptea-n cap. Dupa aia ieseam din casa si mergeam - cand rasarea soarele si scoteam aburi de frig - pe langa tata, care era undeva foarte sus si mereu mergea prea repede, in timp ce eu ajungeam la acelasi nivel cu geanta lui de piele cu manere moi, care ajunsesera sa se crape de la atata folosit.

Da, de atunci nu am mai vazut o toneta plina de ziare la 6 dimineata si pe un nene care sa scoata niste monede, dupa care sa plece de acolo cu un ziar nou, cand inca e aproape intuneric si toneta sta in drum ca o coliba luminata.

Va rugam - prezentati aura la intrare

2009-03-13T05:21:00.005+02:00

Din regulile pentru vizitatori postate pe site-ul Turnului Eiffel:

"Article 12:
The holder of a ticket may not make a claim or demand compensation in the case of an event of force majeure or act of God, which lies beyond the control of the operating company and which may disrupt normal operation of the monument."

Deci daca tu ti-ai cumparat bilet, dar imediat dupa ce l-ai luat te-a apucat un acces subit de misticism, aure de foc si levitatie multumita carora reusesti sa plutesti pana in varful turnului fara sa mai fi taxat biletul...daca ti se intampla asta, zic, nu ai voie sa mergi la casa de bilete, ca sa ti se dea banii inapoi? Nasol...

P.S.

2009-03-11T01:07:00.004+02:00

Feriti copiii si femeile insarcinate de "And Bjork, of course". Aici - o cronica de-a lui Veve, pe care cale o felicit pentru diplomatie :)

(One World) Romania, gandeste cu capul tau

2009-03-10T23:35:00.000+02:00

Nu prea stiu cum sa abordez urmatorul subiect. De fapt, zilele astea nu prea stiu cum sa abordez in general, asa ca o sa ma rezum la a anunta un eveniment care presimt ca n-o sa se lase doar cu niste simple vizionari.

E vorba de festivalul de film documentar pe drepturile omului "One World Romania". Va avea loc intre 18 si 23 martie si este la a doua editie. Este organizat de Centrul Ceh, care a reusit, intr-un an de zile, sa stranga in fiecare luni seara un public fan al documentarelor. Nu pot spune ca toate au fost niste opere de arta, dar majoritatea evenimentelor descrise in aceste documentare reusesc sa-ti lase o urma inauntru, chiar daca realizarea lasa uneori de dorit.

Centrul Ceh a avut multe idei bune pana acum: pe langa serile de documentare, a gazduit multe intalniri si discutii pe teme de ecologie si pe teme culturale.

Ideea cea mai buna, vizavi de acest festival, mi se pare insa ca o parte dintre documentare nu vor fi difuzate in cinema, ci in penitenciarele Jilava si Rahova. Adica poti simti pe pielea ta cum e sa ai apa, mancarea, spatiul si libertatea restrictionate dupa bunul plac al militistului care vegheaza. Ce loc mai bun sa vezi si, de fapt, sa traiesti un film despre drepturile omului?

Din cate stiu, este prima initiativa de acest gen si mi se pare o idee jos-palaria. Pana acum, documentarele despre incalcarea drepturilor omului se difuzau pe terase, la bere, sau prin cinemateci, si nu in locurile din care chiar pleaca aceste violari. Nu cred ca a fost usor pentru organizatori sa obtina aprobarile acestor evenimente, mai ales ca filmele nu ruleaza doar pentru detinuti, ci pentru publicul larg (cu o inscriere in prealabil).

Poate ne vedem acolo. In ziua deschiderii festivalului vor fi si doua concerte - de jazz (Vlaicu Golcea si Marta Hristea) si rock (Luna Amara). Abonamentul pentru toata durata festivalului costa 30 lei, despre pretul biletelor nu sunt inca informatii. Programul si alte detalii despre festival se gasesc aici.

Deseurile din primaria sectorului 4

2009-03-04T00:50:00.000+02:00

Cel mai misto lucru la Romanica e ca nu te plictisesti niciodata. Nici n-ai avea cum, fiind nevoit sa rezolvi in fiecare zi probleme care nu tin de tine, ci de bunul-simt al fiecaruia de a-si face treaba cum trebuie.

Am si eu un fix: mi-ar placea sa traiesc intr-o Capitala cica europeana si curata. Organizata. Frumoasa. Vie si relaxata. Colorata si accesibila. Dar in primul rand curata. Din cauza asta mi se pare tamp si SF faptul ca, odata mutat dintr-un sector in altul, trebuie sa-ti schimbi si stilul de viata pentru ca primaria vrea asa.

Fiecare sector al Bucurestiului are propria primarie dar, desi exista si o Primarie Generala, fiecare primarie de sector functioneaza dupa reguli doar de ea stiute. Nu exista niste reguli comune de administrare: sectorul 1 centreaza, sectorul 3 da cu capul, iar sectorul 4 se scarpina si trage o flegma atunci cand camera focalizeaza pe el. Haosul asta se aplica si cand vine vorba de administrarea colectarii selective a deseurilor.

Timp de aproape un an am locuit in sectorul 6, unde la fiecare colt de strada gasesti, ca intr-un oras civilizat, containere separate pentru hartie, PET-uri si sticla. Doar sa vrei sa reciclezi, ca stii unde trebuie sa te duci si nu ai de mers mai mult de 2-3 minute pana la clopotele cu pricina. Adica problema e doar sa vrei.

Recent m-am mutat in sectorul 4. E, aici cu vointa stam bine, dar putinta ne cam joaca feste. Piedone a rezolvat problemele stringente, precum plasarea dinozaurilor din gard viu si a palmierilor de la statia Brancoveanu si cu asta si-a luat de-o grija cu ecosistemul, ca s-a ocupat si de flora, si de fauna. Dar containerele pentru colectarea separata a deseurilor sunt un episod aparte, pe care-l difuzeaza rar si doar dupa ora 12 unui public cat mai restrans la numar. E vorba de fraierii care si-au dat seama ca nu e bine sa arunce tot gunoiul la un loc si care ar dori niste containere speciale, dupa cum am invatat la lectia de educatie civica: Galben pentru Plastic, Albastru pentru Hartie si Verde pentru Sticla.

Pentru asta, daca stai in sectorul 4, trebuie sa faci nitel pe Mos Craciun: iti inhami renii la bicicleta si pleci cu sacul de pet-uri si hartie in spate, ca sa-l duci pana la cel mai apropiat container. Asta inseamna cel putin 5 statii de autobuz (socotit de la mine - zona Brancoveanu, pana la cel mai apropiat centru). Este la fel de eficient ca si cum as arunca o cutie de bere de la mine de la geam, sperand sa dau cos in containerul pentru Sticla si Metal aflat la vreo 2 km distanta.

Pana sa aflu unde imi pot arunca gunoaiele, a trebuit sa fac slalom printre altele, respectiv cei de la Relatiile cu Publicul de la primaria sectorului 4. Oameni care, atunci cand i-am intrebat unde e cel mai apropiat centru pentru deseuri, au trecut prin diverse stadii:

initial nu au inteles intrebarea;
apoi au inteles-o si au inceput sa dea din colt in colt ("Nu stiu, ca nu ma ocup eu de asta");
s-au intrebat reciproc prin birou, tinandu-ma in telefon cateva minute pe banii mei, pana cand au spus ca nu stiu locatia niciunui centru pentru deseuri si se pregateau sa inchida.
Am zis: "Stati putin , sa va citesc de pe site-ul dvs, ca-l am deschis in fata: aveti centre de colectare in punctele x, y si z. Comunicatul este din ianuarie 2009 (din telefon: "Da, da, ala e!"), as vrea sa stiu daca de atunci ati mai amplasat si altele". Raspuns: "aaamm....stiti, nu prea stim, ca nu ne ocupam noi, dar haideti ca va sunam inapoi dupa ce aflam".

Ok. Astept o jumatate de ora, iar telefonul care suna vine si cu raspunsul salvator: "Buna ziua, doamna Alina (?!? :)) ), de la primaria sectorului 4 va sun. Am aflat unde e cel mai apropiat centru de dvs."
-"Da, va rog."
-"E o alee undeva langa bd. Brancoveanu".
- "Undeva, unde, mai exact?"
- "Pai intre bulevard si str. Imparatul Traian".
- "Ok, dar cum se cheama aleea, nu e mai simplu sa o gasesc asa?"
- "Nu stiu sa va zic, ca nu are un nume, e langa bulevard, din intersectie, in spatele cladirii aleia mari, inalte".
- "Ziceti de cladirea Administratiei Financiare?"
- "Da, aia, aia! O gasiti dumneavoastra, ca nu mai e alta in zona"...

..................................

Cand apare femeia si strica tot. Iar.

2009-03-01T20:32:00.000+02:00

Iar am avut un vis din ala care m-a lasat cu neuronii pe bigudiuri…

Experimentul 1: El si Ea nu se cunosc. Ea are doi copii si o casnicie care ii mananca orice urma de viata. El bea bere si se uita seara la meci. Sunt palizi si pe dinauntru, si pe-afara. Accepta sa intre in

Experimentul 2, care nu are niste autori declarati. El doar exista. Si are ca scop transformarea omului banal intr-o fiinta care poate simti si evolua oricat de mult se poate (aici cred ca intervin Florile lui Algernon J ). Ea isi lasa oalele si esarfa care ii tine parul sa nu pice in mancare, el vine in maiou si amandoi intra in sala cu lumina albastra in care se va desfasura experimentul. Dupa primele electrosocuri, pot comunica doar prin ganduri si pot respira sub apa. Inoata intr-o lumina albastra, ca niste delfini. Nu mai au nevoie de alimente, nici de Cola, nici de filme la mall. Se hranesc doar cu apa si inoata unul in jurul celuilalt.

Inca mai au instinct matern: ea isi aduce aminte de copiii lasati undeva, intr-o casa, iar el, pentru ca nu poate naste copii, isi aduce aminte de mama lui care ar mai putea duce specia mai departe. Instinctul de supravietuire e lasat in grija celorlalti, nu mai e activ in ei, dar sarcina asta este inca in mintea lor, chiar daca ei nu o mai pot indeplini prin forte proprii. Este ultima urma care ii mai leaga de corpul lor. In schimb, apa le propaga gandurile si ei se iubesc foarte mult, apa e plina de afectiune si blandete.

Cusca de sticla in care se invart nu ii lasa sa scape, sa avanseze. Ar putea dizolva geamurile care ii tin captivi tot cu puterea apei, dar aleg sa ramana in continuare acolo, stiind ca va urma stadiul final de evolutie,

Experimentul 3. Cei doi ajung in bezna din Univers, fara corp, spiritul lor fiind reprezentat de cate o simpla svastica (simbolul initial, inainte sa fie preluat de nazisti, este de noroc, de “a fi bine, stare buna”). Stau fata in fata, el – o zvastica alba, iar ea – o zvastica neagra, confundandu-se cu intunericul Universului. Un fel de yin si yang. Amandoi tremura precum coditele unor spermatozoizi, probabil din aceeasi dorinta de procreere, deci dainuire.

Dintr-o frica pur si simplu omeneasca, dintr-o dorinta primordiala de a supravietui, Ea, zvastica neagra, tradeaza si inghite zvastica alba, pe El. Se hraneste cu el. Totul devine bezna, iar Universul e linistit ca la inceput.

Leapsa de la Aristocle

2009-03-01T13:22:00.000+02:00

Aristocle zice sa spun despre lucrurile care ma fac sa zambesc:

1. De departe, porcusorii de Guineea
2. Batranele cu palarie
3. Idem punctul 1 si 8 de la Aristocle, adaugand la punctul 8 si "Georgia" a lui Ray Charles
4. Dupa-amiaza in care m-am urcat pe bloc cu vecinul meu, stateam pe o tabla si el imi povestea cat de frica ii e de bac
5. Primul tort facut de mama cu figurine din albus batut de ou
6. Scrisorile pe care le schimbam cu frate-miu cand el a plecat la Bucuresti, la facultate
7. Dimineata in care m-am asezat cu doi prieteni in mijlocul unei stradute linistite, pe care nu treceau masini, ne-am intins pe asfalt si am asteptat sa rasara soarele
8. Batrana careia i-am luat o gogoasa si care a tinut neaparat sa imi dea in schimb o narcisa
9. Mama, cand rade la chestii de care eu ma prind abia mult mai tarziu ca sunt amuzante
10. Broscuta verde de 1 cm pe care am gasit-o in aeroportul din Amsterdam
11. Polar Express

Sa treaca leapsa mai departe la Mastic.

draci day

2009-02-23T16:45:00.000+02:00

Today iz a draci day. Zilele alea in care nu-ti iese nimic, in care "nu-mi vorbi de sus, azi sunt prost-dispus".

Azi ma enerveaza atitudinea tipic feminina de "fatigue". Bipedele au nevoie de sustinere moraliceasca si trupeasca, altfel firava lor voce s-ar sparge in bucati, iar degetele fine s-ar prabusi vlaguite pe evantaiul dintr-o hartie la fel de vaporoasa ca si pielea lor. Oboseala existentiala ca scuza pentru lipsa de implicare. Am dat mai departe leapsa energiei negative? Bun, acum poate om pune mana de la mana si pentru un antidot.

Asadar, ce-am observat ca functioneaza in cazul de draci day:
-samburii reci de seminte, proaspat scosi din frigider
-sectionat carne cu un cutit bine ascutit. Cu cat e carnea mai plina de tendoane, cu atat mai bine
-mirosul de tarhon
-dungile trase cu degetul prin praf
-sigur, ar ajuta si o cafea cu whisky si un prieten rabdator, barbat, gura de oxigen in hatisul gandirilor feminine, da'i complicat in ziua de azi, ca de-asta a ajuns tara asta unde a ajuns.

Milk

2009-02-22T12:53:00.000+02:00

Un film normal, dupa un caz real, pe care l-as recomanda tuturor celor care cred ca homosexualii sunt “ciudatii aia cu pene” de la Gayfest, difuzati printre primele stiri la Pro TV.

Da, e un film despre homosexuali, dar fara subtitrari lubrefiate, fara paiete si haine roz, fara HIV. Niciun motiv pentru glume proaste la sfarsit, venite dintr-un izvor de frustrare si indoctrinare religioasa. Este un film despre normalitate, in care homosexualii mananca, aniverseaza, iubesc, au gelozii, frici sau victorii exact ca si heterosexualii. Din cauza asta, s-ar putea sa para uneori chiar plictisitor, pentru ca nu are niciun brizbriz, niciun sclipici, doar un Sean Penn uman si convingator.

Harvey Milk este un gay care simte ca “implinesc 40 de ani si nu am facut nimic cu viata mea”. Si daca intr-adevar nu o fi facut nimic pana atunci, in urmatorii aproape 10 ani recupereaza cu varf si indesat, pentru ca va fi primul politician declarat gay care lupta pentru drepturile homosexualilor, care reuseste sa fie sustinut nu doar de partea homosexuala, ci si de cea hetero. Scopul sau principal in cursa politica a fost sa obtina suficiente voturi pentru ca propunerea 6 sa nu fie adoptata. Propunerea 6 urma sa interzica posibilitatea profesorilor gay de a mai preda in scolile din California. (vezi si propunerea 8, adoptata anul trecut tot in California, care interzice casatoria persoanelor de acelasi sex). Milk a reusit sa obtina voturile necesare, dar a platit acest pret nu doar cu viata personala (iubitul il paraseste dupa cativa ani pe care Milk i-a petrecut in campanii electorale, iar urmatorul sau iubit se sinucide tot pe motiv de neglijenta), ci si cu cea biologica, fiind impuscat, in final, de un coleg intr-ale politichiei si, as zice eu, si intr-ale homosexualitatii reprimate, but maybe it’s just me.

Desi la un moment dat replicile ideologice, luate cam ca din Declaratia Drepturilor, par sa fie cam mult (nu e vorba ca nu sunt de acord cu ele, ci ma refer la faptul ca nu par foarte sincere/veridice in contextul discutiei, pentru ca multe replici sunt realizate de parca personajele le-ar citi chiar atunci, cu notitele in fata), ideea principala a filmului ramane in picioare: unii revolutionari par sa fi murit degeaba, in timp ce altii raman in istorie, singulari, solizi. Totul depinde de mesajul pe care au apucat sa il dea mai departe, de motivul pentru care acei oameni au murit si de timpul pe care l-au avut ca sa il explice celorlalti. In tot acest mesaj sta speranta celorlalti, durata ei de viata si amintirea imaginii mesagerului.

Filmul demonteaza toate argumentele (putine, in schimb mereu aceleasi :) ) folosite de crestinii indignati: ca homosexualii distrug conceptul de familie, ca adopta copii doar ca sa isi duca ideologia mai departe, ca toti copiii infiati de gay vor deveni, fara exceptie, gay la randul lor, ca “N-am nimic cu ei, dar sa si-o traga la ei acasa, nu pe strada” sau “De ce trebuie sa iasa in strada, sa faca scandal, ca sa isi ceara drepturile? Nu pot sa si le ceara de la ei de acasa?”.

Homosexualii nu inseamna doar ceea ce se vede la televizor. Homosexualii sunt, nu-i asa, oameni, deci pot fi asa cum sunt si heterosexualii: vulgari, invidiosi, barfitori, speriati, complexati. Dar mai pot fi si decenti, rafinati, inteligenti, subtili, cu simtul umorului. “Milk” nu incearca sa faca un spectacol din homosexualitate, ci o prezinta exact asa cum e: o bucata de viata.

Foto de aici

Hot Club de Bucharest sau limba comuna a jazz-ului manouche*

2009-02-22T11:55:00.000+02:00

"Totul a pornit de la discul pe care un prieten mi l-a adus de Craciun, anul trecut" - acesta ar fi inceputul trupei Hot Club de Bucharest, cunoscuta datorita stilului abordat pentru prima oara in Romania, jazz manouche. Malin Cristache, leader-ul trupei, povesteste ca, doar cu un an in urma, a ascultat pentru prima oara gipsy jazz, celalalt nume al acestui stil. Ce a urmat? Invatarea chitarii manouche si infiintarea unei trupe in care se amesteca mai multe culturi.

"De acum un an, din momentul in care am ascultat prima oara gipsy jazz, mi-am cumparat chitara manouche, am invatat sa cant la ea si am infiintat aceasta trupa", spune Malin. Cu ce seamana stilul manouche? "Django Reinhardt si Stephane Grapelli stau la baza acestui stil", spune Malin.

Acum sunt patru: doi chitaristi - Malin Cristache si Jean Constantinesco, un acordeonist - Fernando Mihalache, iar la contrabas, Andreas Aron, insa "familia" urmeaza sa mai creasca...cu o vioara. "Stilul manouche se caracterizeaza si prin folosirea viorii, asa ca avem de gand sa ne imbogatim trupa destul de curand", spune Cristache.

S-au adunat din mai multe colturi, dupa ce au cantat separat in tara si in strainatate: "Jean vine de la Strasbourg, iar eu si Fernando am revenit in tara iarna aceasta, dupa ce am cantat afara", spune Cristache. S-au hotarat sa promoveze jazz-ul manouche deoarece in Europa se canta de aproape o suta de ani, in Franta este promovat printr-un festival anual, insa in Romania nu s-a auzit de acest gen.

Mansarda, ploaie si jazz
O atmosfera de cafenea frantuzeasca, unde toti te striga pe numele mic - acesta a fost aerul din mansarda clubului La Scena, unde a avut loc, luni seara, concertul Hot Club de Bucharest. In ciuda ploii de afara, aproape o suta de oameni s-au asezat, cuminti, pe bancutele din jurul scenei. Miros de lemn si un podium micut, apropiat de public. Aveam sa aflu mai tarziu ca acesta este unul dintre secretele jazzului manouche, care nu se poate simti cu adevarat decat cand esti aproape si la propriu, si la figurat, de cei care canta.

Stilul manouche ar putea fi interpretat drept o bucatica dintr-un limbaj universal: timp de doua ore, cat a durat concertul, piese precum "Minor Swing", "Lulu Swing", "Moscow Windows", "Autumn Leaves" sau "Mack the knife" au tinut laolalta copii, cupluri in varsta si, mai ales, tineri. Figura carismatica a lui Fernando, cumintenia chitaristului Jean, zambetul multumit al lui Andreas si indicatiile lui Malin au reusit sa creeze un aer propriu trupei si un fel de comunicare fara cuvinte, atat intre membrii trupei, cat si intre ei si public.

Manouche ar mai putea fi un "ambasador" pentru relaxare, toleranta si luarea vietii ceva mai putin in serios. Cel putin asta se putea citi pe fetele celor din public atunci cand Fernando radea, rasucindu-si calcaiele pe podea, prins de ritmul acordeonului sau cand Andreas ciupea corzile contrabasului ca intr-un fel de transa.

"Un prieten mi-a adus, anul trecut, un disc cu jazz manouche, insistand sa-l ascult chiar atunci. Din acel moment, mi-am dat seama ca nu mai ascultasem ceva atat de complet", spunea, la un moment dat, Malin, intuind parca atmosfera momentului in care, la sfarsitul concertului, din mansarda au iesit cocheti, tinandu-se de mana si razand din toata inima, un cuplu in varsta.

* Un text mai vechi, publicat si aici . Intre timp, ii puteti vedea pe Hot Club de Bucharest intr-o formula reactualizata, cu vioara, in fiecare miercuri seara, in Alive Club.

O lume minunata in care vom gasi nuuumai prooostii?

2009-02-16T23:17:00.000+02:00

Cate schimbari ar fi murit in fasa fara niste "idealisti/naivi" fixati pe o idee? Cum ar fi fost fara Harvey Milk? Jim Morrison? Martin Luther King? Si cum intervine clicul care iti schimba total felul de a vedea lucrurile - idealismul altuia, pe care il crezi stupid si pueril, transformandu-se brusc intr-un adevar al tau? Un adevar care te zapaceste cu limpezimea lui de necontestat?

Colin Hay - Beautiful world

Deci leapsa

2009-02-13T14:16:00.000+02:00

Ma fugareste Vio de vreo doua zile de nu mai am suflu. Ba ne contram cu Dan Puric, ba ne pune la ghicitori, ba ne alergam cu un stol de comentarii pe bloguri. Acum abia imi mai trasesem sufletul, ca iar ma pune la treaba. Cica sa rezolv cu leapsa asta, care zice asa:

1. Ia cartea cea mai aproape de tine (nu scotoci prin bibliotecă după vreo carte deosebită sau “intelectuală”).
2. Deschide la pagina 123.
3. Găseşte a cincea propoziţie/frază

Ma conformez si iau prima carte din camera celalalta, ca aici am doar revista "Vatra", care nu cred ca se pune. Deci e vorba de .. tam-ta-na-naaam... "Jurnal intim" a lui Marin Preda.

La pagina 123, a cincea propozitie, zice...aoleu, nu e bine... e o chestie tot ca o poezie. O lista cu notite. Dar asta e, pe al cincilea rand zice sarac, dar cinstit: "VII - Anghel si taranii". Pam pam :)

Urmatorii pe care sa cada pocinogul...sa fieeee... Rock si Adi :D

My work is complete! Ha-haaa-ha!

2009-02-12T18:15:00.000+02:00

Ieri am terminat prima mea carte din hartie reciclata. A durat doua doua zile si nici n-a durut. Carticica, mai bine zis viitorul jurnal al cuiva, are insertii cu scoici, frunze si petale de trandafir, inclusiv un semn de carte impletit din rafie si sfoara. Razvan m-a ajutat cu presatul foilor si cusutul lor. In fapt, cel mai mult a durat uscarea foilor; cel mai placut a fost mirosul de praf incins care iesea din mojarul in care am pisat scoicile; cel mai jenant a fost mirosul amestecului de hartie (ala de branza frantuzeasca) ce-mi iesea din maini la conferinta lui dan puric :); cel mai frumos e sentimentul pe care-l ai cand pleci din atelier cu munca ta sub brat (nu-i asa ca suna emotionant de comunist? :) ).

Cusatura cu sfoara

Insertii cu scoici in interiorul cartii, pe marginea foii

Coperta cu insertii de frunze si semnul de carte cu o petala de trandafir